"Dragostea este universala, si cu toate acestea nu ne putem abtine, dorind sa o tinem numai pentru noi. Nu vrem sa ne fie explicata. Cu siguranta, nu dorim sa fie supusa unei analize anatomice si biologice. Ea pare, in acelasi timp, prea imensa si prea intima, prea profunda si prea pasagera pentru ca stiinta sa-si poata pune dispozitivele si pipetele in ea. Linistiti-va! Creierul vostru indragostit ramane o mlastina sacra si sufocanta. Avem inca nevoie de poetii si de compozitorii nostri – de cei buni, macar. Stiinta nu a rezolvat problema dragostei. Stim foarte putin despre cum ar putea fi substraturile biochimice si neuronale ale dragostei."

Natalie Angier

Creierul este un organ al agresivitatii si exista multe cai spre aceasta Roma a cuceririlor imaginare – atat de multe, incat afectiunile mentale, indiferent de particularitatile lor, au adesea ca rezultat o dereglare a pulsiunii noastre agresive. Schizofrenicii stau la coltul strazii si profereaza obscenitati la adresa trecatorilor; depresivii zac in pat, urland tacut la ei insisi. Blandele noastre agresivitati, pornirea spre a fi, ne fac sa coboram din pat dimineata si imping indivizii unii spre altii. Iar noi gasim in celalalt ceea ce doreste creierul nostru agresiv: dragoste. Asa cum circuitele noastre neuronale sunt facute pentru agresivitate, ele sunt facute si pentru dragoste. Suntem o specie din cale-afara de generoasa cu dragostea, agresiv de sentimentala. Ne aflam intr-o cautare neobosita a unor tinte noi pentru dragostea noastra. Ne iubim copiii atat de multa vreme, incat ei ajung sa ne dispretuiasca din aceasta cauza. Iubim prieteni, carti, steaguri, state-natiuni, echipe sportive. Iubim raspunsurile. Iubim ziua de ieri si viitorul. Iubim zei, caci zeul ramane pe pozitie cand tot restul da gres, iar Dumnezeu poate sa mentina vii toate registrele dragostei – erotic, matern, patern, euforic, infantil.

Dragostea este o problema foarte dificil de studiat. Cum o definesti? Ce animale poti folosi? Daca oamenii de stiinta vor face experimente legate de biologia profunda a dragostei, vor avea nevoie de animale si de probe pe care sa se poata baza. Cand pisicile se infurie, isi zbarlesc blana, isi arata coltii si scuipa intr-o maniera specifica, astfel ca pisicile sunt unul dintre „sistemele-model” predilecte pentru studierea agresivitatii. Dar ce semne demne de incredere avem in laborator pentru dragostea animala? Care este diferenta dintre doua animale care se cuibaresc unul langa celalalt pentru a-si tine de cald si doua animale care se cuibaresc unul langa celalalt pentru ca s-au „imprietenit”? Exista vreo diferenta? In timp ce aceasta problema este atat de greu de sondat, multi oameni de stiinta nu considera „biologia dragostei” un domeniu suficient de serios.

— Ce studiezi?
— Dragostea.
— Oh... Si esti platit pentru asta?
— Uneori. Daca ma ploconesc, ma fac aproape nevazut sau folosesc tactici diversioniste. Daca in cererea pentru subsidii mentionez ca e important sa intelegem riscurile de sanatate pe care le comporta izolarea sociala, de exemplu, ori autismul. Daca nu vorbesc niciodata despre dragoste.

Si totusi, cu ajutorul biologiei putem aborda dragostea si putem vedea parti ale ei care pe care s-ar putea sa nu le vedem cand actionam ca niste experti autoproclamati, indragostindu-ne. Dragostea are temele ei predilecte. Dragostea este copilul necazului, ivindu-se cel mai rapid in urma unor crize. Corpul si creierul se straduiesc sa compenseze prin dragoste ceea ce pierdem in urma unor mari suferinte, iar dragostea matura, care pare ca ne ingrasa, ne ingrasa la propriu, caci ea are rolul de a ne conserva atat caloriile, cat si echilibrul sufletesc. Dragostea poate parea imposibila, dar este ridicol de usoara, iar odata ce a inceput, este alimentata de fiecare simt, de fiecare fibra nervoasa, de fiecare celula si de creier, de creierul nostru dotat cu o mare capacitate de a-si aminti. Datorita creierului, acest mandru tron al ratiunii noastre, noi, oamenii, am devenit cei mai buni si mai de durata indragostiti care s-au aflat vreodata pe pamant. Retelele neuronale ale dragostei si atasamentului sunt pretutindeni in noi. Ele sunt la fel de diverse precum motivele pentru care ne imprietenim si ne indragostim. De ce ne pierdem timpul cu dragostea? Sa recapitulam motivele principale. In esenta, iubim pentru ca trebuie sa o facem, deoarece suntem o specie cu reproducere sexuata. Motivele pentru care a aparut reproducerea sexuata nu ne sunt intru totul cunoscute. Teoretic, o reproducere de tip asexuat, precum divizarea amibei in doua, ar fi mult mai eficienta in comparatie cu reproducerea sexuata, fuziunea spermei si a ovulului. Studiul originilor sexului este o disciplina bine dezvoltata, cu o pletora de explicatii ipotetice si foarte putine dovezi in sprijinul vreuneia dintre ele. Ne rezumam sa spunem ca scurtcircuitarea si restructurarea cromozomilor, indusa de reproducerea sexuata, trebuie sa ofere avantaje majore in sensul nasterii unor progenituri viabile, caci imensa majoritate a creaturilor de pe Pamant a adoptat reproducerea sexuata in locul acelei simple fotocopieri de sine care survine in reproducerea asexuata. Odata ce s-a ivit nevoia de sex, s-a ivit si nevoia unor rudimente de afectiune. Masculii si femelele au trebuit sa dobandeasca aptitudinea de a lasa deoparte orice ostilitate pe care ar fi putut sa o resimta unul fata de altul, incercand, in schimb, putina amicitie, macar pe durata schimbului de gameti.

Iubim pentru a ne asigura posteritatea si protectia, pentru a apara sinele si a-l pune la adapost. Iubim pentru a alunga plictisul si osificarea mentala. Avem motive sa iubim, dar care este mijlocul, expresia biologica a respectivei arte? Se pare ca, pentru a intelege dragostea, trebuie sa ne intoarcem la reflectia asupra agresivitatii, deoarece traiectoriile dragostei si ale agresivitatii sunt strans legate, din punct de vedere neurologic, hormonal si experimental. Uneori legatura este usor de sesizat, caci dragostea poate fi agresiva pana la violenta. Ne dedam la cele mai oribile acte de agresivitate in numele dragostei. Dragostea pentru Dumnezeu anima cruciadele si jihadul; dragostea pentru trib poate sa impinga la genocid. Cand suntem nebuni de dragoste, suntem nebuni. Suntem insomniaci, tensionati, panicati. Gandindu-ne la cel iubit, inima noastra doare, iar genunchii nostri se inmoaie la propriu. Cand vedem respectiva persoana, pupilele noastre se diata, palmele noastre asuda, inimile ne bat cu putere. Este ca si cum ne-am pregati sa vorbim in fata a mii de persoane. Starea de pasiune erotica este atat de coplesitoare, incat nu putem fi fascinati simultan de mai multe persoane.

Ne place dragostea romantica si felul in care ne suceste capetele. Ne place si gustul agresivitatilor noastre, adesea mai mult decat vrem sa recunoastem. Si totusi, ce-i prea mult strica. Asa cum a spus Buddha, viata este suferinta, iar aceasta suferinta este provocata de dorinta – dorinta de a acapara si devora fiinta iubita asa cum ai devora hrana. Asadar, in dragoste nu cautam doar pasiunea, ci si un balsam pentru pasiune, un leac pentru agresivitatea noastra si pentru efectele ei secundare, ingrijorarea si frica. Cautam sa ne simtim alinati, in siguranta si fericiti. Vrem sa regasim in dragoste mamele noastre, intr-o versiune idealizata, jumatatea noastra pasionala, copiii nostri, refugiul nostru. Dorim o dragoste bazata pe afinitate, pe legatura de cuplu, sau, asa cum ii spunem multi dintre noi, o dragoste adevarata, nu o pasiune pasagera, un flirt, o fixatie. Chiar asteptam o dragoste adevarata. Extremele dragostei pasionale trebuie rezolvate si dizolvate cu dragoste adevarata, altfel ne simtim aiurea, pacaliti, posaci.

Cand este vorba de dragoste, toate mijloacele sunt corecte, iar dragostea o stie si cucereste totul, cu orice mijloc care cade in ghearele ei duioase, in  ritm  de 40 de atingeri pe minut. Sistemele neuronale ale  atasamentului  sunt  multiple si intretesute, stomacul intervine, inima intra si ea in joc,  gratie  stresului. Dar dragostea inseamna mai mult decat o sentiment visceral sau o emotie bruta. Ea are si o latura cognitiva. Ignoram prea adesea caracterul    reflexiv  al dragostei. Putem chiar lua in deradere intelectul cand vorbim  despre  dragoste,  acuzand o persoana ca este prea „cerebrala” sau  „analitica” in  acest domeniu, ca si cum cunoasterea ar fi antiteza emotiei.  Or, ea nu este  asa.  Gandul poate conferi  forta dragostei, dupa cum ii  poate permite rationalistului pasiv-agresiv sa se  descotoroseasca de  dragoste. Un singur  gand poate trezi intreaga panoplie senzoriala a dragostei.

Cord Pedersen a remarcat faptul ca noi, oamenii, putem mentine starea neuronala de atasament folosindu-ne imaginatia, in vreme ce alte animale au nevoie de ochii, nasurile si urechile propriu-zise pentru a o mentine vie. Doar rareori putem sa retezam toate componentele unei legaturi intime, spune el. Avem fotografii. Avem prieteni care vorbesc despre fiinta iubita. Pasim pe aceleasi strazi si mancam in aceleasi restaurante pe unde ne-am plimbat, am luat cina si am secretat colecistochinina impreuna cu fiinta iubita. Il avem pe Sam care canta acel cantec, trebuie sa-ti amintesti de el. Avem prea multe simturi si sisteme nerabdatoare sa reia rolurile din trecut si avem prea multa memorie. Iar si iar, repunem in functiune circuitele neuronale ale dragostei din trecut. Mintile noastre analitice alimenteaza si protejeaza circuitele atasamentului. Capacitatea omului de a gandi si de a-si mentine dragostea in viata mult timp dupa ce creierul inferior, creierul Rattus, se va fi debarasat de ea. Dragostea vesnica e o fantasma, dar noi ne cream propriile fantasme si le iubim pana la moarte.