Nu stiu altii cum sunt, dar eu... când raman mai mult de trei săptamani intr-un tinut indepartat, descopar ca oamenii acelui loc imi sunt rude. Ii simt rude. Astfel, peregrinarea, care la origine inseamna „strainie”, devine sfarsitul instrainarii.

Iar locurile noi pot deveni patrii alternative. Patria e o stare mentala, o trezvie. Orice loc in care meditez este un acasa.

                                                                                                               * 

Peregrinus, in limba latina, inseamna „strainul”. In sens propriu, dar mai ales in sens figurat. Strain lumii marunte si chinuite. Strain de stresul saraciei si al viitorului. „El nu este din lumea aceasta.”

Din latinescul peregrinus au rezultat doua cuvinte: pelerin si peregrin. Sinonime, dar numai partial. Ambele spun mult mai mult decat calatorie, fie ea si culturala, sapientiala.

Peregrinare, pe langa sensul paradoxal dat de noi mai sus („sfarsitul instrainarii”), inseamna si „meditatie in miscare”. Modelul clasic de meditatie iti cere sa stai intepenit si sa-ti golesti minea de ganduri. Dar iata ca exista si meditatia in miscare, cand mintea se goleste de ganduri marunte prin indreptarea spre un singur punct de existenta, atractia sau magnetismul locurilor consacrate.

Am folosit in titlul cartii de fata termenul peregrin, si nu pelerin, pentru ca pelerinul este mai cu seama evlavios, cauta numai moaste si staretii, numai temple si biserici. Toate drumurile sale duc la un sfant sau la o manastire. („Ce drum este acela care la capat nu are o biserica?” intreaba un personaj din filmul Pokazanie.) Celalalt cuvant – peregrinul – duce cu gandul la inca ceva: la un capat de drum indepartat, la capatul lumii, la Antipozi sau la mayasi, se afla aproapele tau, fratele tau, ruda.

M-am aflat, pe rand, in ambele situatii: si de pelerin, si de peregrin. Adica am fost si strainul, dar am fost si „la sfarsitul instrainarii”.

                                                                                                   * 

Pelerinajul a avut, in culturile traditionale, un mare prestigiu. Se zicea: daca se intampla ca un penitent sa moara in timpul unui pelerinaj, sufletul lui ajunge la cer. Pelerinajul devotional era motivat de dorinta de salvare a sufletului, de mantuire. Era marcat de gandirea eschatologica, de nadejdea in viata de apoi şi de teama omului fata de sfarşitul lumii.

Apoi ia amploare pelerinajul instrumental sau interesat: cel facut pentru implinirea unei dorinte sau a unei mari aşteptari. Sunt astfel cartografiate locuri care implinesc toate dorintele, ca-n poveste.

Sunt locuri vindecatoare. Sunt locuri unde se „dezleaga” succesul sau norocul. Ştiind ca succesul social sau familial este blocat cel mai adesea de inhibari psihice, de tulburari de personalitate care devin vindecabile in conditiile mutatiei mentale produse de pelerinaje. Americanii incadreaza pelerinajul in categoria leisure industry, adica „industria timpului liber”, planificarea divertismentului – in care ei includ şi practicile devotionale.

Vasile Andru, la Casa de Adunare a comunitatii maori.
Waitangi, Noua Zeelanda, 1999

Unele persoane pe care le-am intrebat despre motivele personale de pelerinaj spuneau ca simt vibratiile pozitive ale spatiului consacrat, ale templelor şi locurilor traditionale de inchinare; ca simt influente benefice; ca mintea devine mai clara, uita experientele chinuitoare şi creeaza premise de regenerare. Unii pleaca spre centre religioase faimoase sau spre locuri unde se savarşesc minuni, in cautare de vindecari sau de reparare/consolidare a unui comportament de reuşita, de propaşire. Asemenea calatorii sunt numite de antropologi „pelerinaje instrumentale”. In aceeaşi categorie intra cei care calatoresc sa caute rezolvarea unor probleme legate de familie, de casatorie, de copii sau de realizare sociala.

In lumesc, omul este o personalitate nefericita, adesea inconştient de nefericirea sa. Pelerinajul se vrea o terapie a nefericirii. Emotiile pozitive construiesc bucuria. Iar bucuria e semnul ca mergi drept. Asta o spune si Darwin, si stareta Teoctista, de la Ramet. „Senzatiile placute sunt calauze in selectia naturala, in special bucuria!” zice Darwin, un prieten al lui Dumnezeu, desigur.

Bucuria este si o calauza spre centrul lumii. Centrul este nu doar tatonarea meridianelor noetice ale Terrei, ci si revelatia acelui duh al locului, genius loci.

Il citam si pe Grigorie Sinaitul, care ne ajuta sa distingem ceea ce, convenvetional, este numit raiul (raiul e totusi patria ultima): O paradeisos dittos estin: aisthitos kai noitos, igoun o en Eden kai o tis charitos. In romaneşte: „Exista doua feluri de rai: raiul simturilor (esthetos) şi raiul mintii (noitos); altfel spus: cel al Edenului şi cel al harului”.

Ambele paradisuri sunt bune, pe rand sau deodata, pentru regenerarea omului, pentru trecerea de la corpul fizic la corpul astral (numit psychikos in epistolele pauline), şi de aici la corpul cauzal sau duhovnicesc (numit pneumatikos in scrisorile pauline). Eden, cuvant ebraic, inseamna: desfatare, incantare: farmec. Inseamna şi casa de tara; dar mai ales gradina raiului pamantesc, in care au fost aşezati primii oameni. Arhetipul paradisului este gradina, padurea. Gradina aceea a fost plantata anume pentru primii oameni şi a fost localizata de catre cercetatori intre fluviilem Tigru şi Eufrat. S-a spus ca Adam avea acces doar la raiul Eden.

Nu-i putin lucru sa paşeşti in Eden, la propriu, ca peregrin: in paduri tropicale sau mediteraneene, In Kerala sau pe Athos. Caci in aceste locuri se activeaza arhetipul raiului, gradina. Cand spunem „raiul simturilor” nu spunem deloc „inferior”, nici „senzual”, ci darul facut omului vechi.

Vasile Andru cu Mitropolitul indian ortodox,
Ghervaghese Mar Osthathios, Kottayam, 1996

Bucuria estetica este rupta din rai... Iar in noi traieşte mereu şi acel om vechi, cu un creier olfactiv, emotional – paleocefalul cu depozitele lui de energie ancestrala. Iar noi dobandim mintea Noului Adam nu prin aruncarea mintii vechi, ci prin transformarea ei, folosind depozitele de putere din adancul nostru.

De aceea, intrarea in Eden, in gradinile Terrei, se exprima ca o bucurie. Aceasta bucurie se transforma in traire slavitoare, şi aceasta este etapa trecerii de la Eden la charitos, la haric. 

Homo viator. Ulise este singur pe drumul lui. Pelerinul este singur. Penelopa nu poate fi cu el?

Drumetia in doi, sau pelerinajul in doi, inchide orizontul metafizic si-l deschide pe cel pasional, estetic.
E ca si cum ai merge la altare carand un altar adus de acasa. Fiecare din cei doi, daca sunt doi, trebuie sa intre pe poarta lui; greu va intra peregrin insotit in centrul criptic. Peregrinarile. Cartea are trei parti spre a sugera un ouranodromos, un drum spre inaltime; trei parti, adica: initiaticul, asceticul si savarsirea. Am ales esantioase din timpuri diferite. Nu sunt plasate cronologic, dar perioada de timp la care se refera este limitata: 1989-2012. Amintiri din jurul lumii era vechiul titlu al cartii. Dar este mai mult decat o masa de amintiri. Este si un fel de bun-venit pe aceasta planeta a sortii, unde suntem „oaspeti si trecatori”.