Accept cu dragă inimă mottoul: „Guvernarea cea mai bună e aceea care guvernează cel mai puțin” și mi-ar plăcea să-l văd aplicat mai repede și în mod sistematic. Pus în practică, el conduce în final la acesta, în care, de asemenea, cred: „Guvernarea cea mai bună e aceea care nu guvernează deloc”, iar când oamenii vor fi pregătiți pentru el, acesta va fi tipul de guvernare pe care îl vor avea. În cel mai bun caz, guvernarea nu e decât un expedient oportun; însă majoritatea guvernărilor sunt de obicei – și toate guvernările sunt uneori – inoportune. Obiecțiile care s-au adus unei armate permanente – și sunt multe și cu greutate, și merită să triumfe – pot fi în cele din urmă aduse și unei guvernări permanente. Armata permanentă e doar o armă a guvernării permanente. Guvernarea însăși, care e doar modul în care poporul a ales să-și ducă la îndeplinire voința, e la fel de pasibilă a fi abuzată și coruptă înainte ca poporul să poată acționa prin intermediul ei. 

Guvernările arată cât de ușor pot fi înșelați oamenii și chiar că se pot înșela singuri pentru propriul lor avantaj. E excelent, trebuie să admitem cu toții. Și totuși, această guvernare n-a urmărit niciodată să realizeze o întreprindere prin voință proprie, ci prin acea vioiciune cu care a ocolit drumul. Ea nu menține țara liberă. Ea nu colonizează Vestul. Ea nu educă. Caracterul constitutiv al poporului american a făcut tot ceea ce s-a realizat; și ar fi făcut poate chiar mai multe dacă guvernarea nu i-ar fi stat uneori în cale. Căci guvernarea e un expedient prin care oamenii ar fi dispuși să accepte să se lase în pace unii pe alții și, după cum am mai spus, atunci când e cel mai convenabil, cei guvernați sunt cel mai mult lăsați în pace. Meșteșugul și comerțul, dacă n-ar fi fost făcute din cauciuc, n-ar fi reușit niciodată să depășească obstacolele pe care legiuitorii le pun mereu în calea lor, iar dacă cineva ar trebui să judece acești oameni numai după efectele actelor lor, și nu și după intențiile lor, ei ar merita să fie clasificați și pedepsiți laolaltă cu acei răufăcători care pun obstacole pe calea ferată.

Însă, ca să vorbesc practic și ca un cetățean, spre deosebire de cei ce-și spun nonguvernamentali, nu cer imediat nicio guvernare, ci imediat o mai bună guvernare. Lăsați-l pe fiecare om să-și facă cunoscut tipul de guvernare care i-ar inspira respect și acesta ar fi un pas spre obținerea lui.

În fond, motivul practic pentru care, atunci când puterea e în mâinile poporului, i se permite unei majorități să guverneze chiar pentru o lungă perioadă e nu pentru că aceasta ar avea cel mai probabil dreptul de a guverna, nici pentru că această soluție pare cea mai corectă minorității, ci pentru că acea majoritate e fizic cea mai puternică. Însă o guvernare în care majoritatea conduce în toate cazurile nu poate fi bazată pe dreptate, indiferent cum o înțeleg oamenii. N-ar putea oare exista o guvernare în care nu majoritatea să decidă efectiv ce e bine și ce e rău, ci conștiința? În care majoritatea să decidă numai acele chestiuni în care e aplicabilă regula oportunității? Trebuie oare ca cetățeanul, chiar și pentru o clipă sau în cel mai mic grad, să-și cedeze conștiința unui legislator? De ce mai are atunci omul conștiință? Cred că ar trebui să fim mai întâi oameni și apoi supuși. 

Autoritatea conducerii, chiar de felul celei căreia doresc să mă supun – căci voi asculta bucuros de cei care știu și pot să facă mai bine decât mine, iar în multe privințe chiar de cei care nici nu știu și nici nu pot să facă atât de bine –, e totuși una impură: pentru a fi strict justă, ea trebuie să aibă autorizația și consimțământul celor conduși. Ea nu poate avea niciun drept natural asupra persoanei și proprietății mele decât acela pe care i-l recunosc eu. Progresul de la o monarhie absolută la una limitată și de la o monarhie limitată la o democrație e progresul către un veritabil respect față de individ. Chiar și filosoful chinez era destul de înțelept ca să vadă în individ baza imperiului. Este oare democrația, așa cum o cunoaștem, ultima îmbunătățire posibilă a guvernării? Nu e oare cu putință un pas mai departe către recunoașterea și constituirea drepturilor omului? Nu va exista niciodată un stat cu adevărat liber și luminat până când Statul nu va ajunge să-l recunoască pe individ drept o putere mai înaltă și independentă din care derivă întreaga lui putere și autoritate, tratându-l în mod corespunzător. Îmi place să-mi imaginez cel puțin un stat care își poate permite să fie drept cu toți oamenii și să-l trateze pe individ cu respect ca pe un vecin, care chiar n-ar considera incompatibil cu liniștea sa dacă unii ar trăi separat de el, fără să se amestece în treburile lui și fără să fie înglobați în el, îndeplinindu-și toate obligațiile de vecini și concetățeni. Un stat care a purtat acest soi de fruct și a admis ca el să cadă imediat după ce s-a copt ar pregăti drumul pentru un stat încă mai bun și mai glorios, pe care, de asemenea, mi l-am imaginat, dar încă nu l-am văzut nicăieri.