Nu este dificil pentru gândirea modernă să accepte faptul că simbolismul mitologiei posedă o semnificaţie psihologică. În urma studiilor realizate de psihanalişti, nu mai există nicio îndoială că miturile sunt de natura visului şi că acestea sunt simptome ale dinamicii psihicului. Sigmund Freud, Carl G. Jung, Wilhelm Stekel, Otto Rank, Karl Abraham, Géza Róheim şi mulţi alţii au reuşit să dezvolte în ultimele decenii o morfologie modernă şi bine documentată a interpretării visului şi mitului. Deşi părerile savanţilor diferă pe alocuri, există totuşi o serie întreagă de principii comune ce îi reunesc într-o mare mişcare a timpurilor noastre. Odată ce au descoperit că modelele şi logica poveştilor şi miturilor corespund cu cele ale visului, himerele îndelung discreditate ale omului arhaic s-au reîntors dramatic în prim-planul conştientului omului modern.

Conform acestei perspective, se pare că prin poveşti – care îşi propun să descrie vieţile eroilor legendari şi care pun în scenă puterile divinităţilor naturii, spiritele celor morţi precum şi strămoşii antici ai triburilor  – dorinţele, fricile şi tensiunile din inconştient capătă o exprimare simbolică ce subliniază modelele conştiente ale comportamentului uman. Cu alte cuvinte, mitologia este psihologie şi nu biografie, istorie sau cosmologie, cum a fost interpretată eronat. Psihologul modern poate să-i redea adevărata semnificaţie, restituind astfel lumii contemporane documente importante şi elocvente asupra profunzimilor naturii umane. Aici sunt expuse, ca într-un fluoroscop, procesele ascunse ale enigmei Homo sapiens – fie el occidental sau oriental, primitiv sau civilizat, arhaic sau contemporan. Întreg spectacolul se desfăşoară în faţa ochilor noştri. Trebuie doar să fim capabili să-l privim, să-i studiem modelele, să-i analizăm variaţiile şi să înţelegem forţele profunde care au format destinul uman şi care continuă să ne determine atât vieţile publice, cât şi cele private.

Dacă reuşim să cuprindem întreaga valoare a materialelor pe care le avem la dispoziţie, trebuie să observăm că miturile nu pot fi întru totul comparabile cu visele. Figurile provin din aceleaşi surse – fântânile inconştiente ale fanteziei –, iar gramatica lor este aceeaşi, dar ele nu sunt produse spontane ce apar în timpul som-nului. Dimpotrivă, temele lor sunt supuse unui control conştient, iar funcţia lor este aceea de a servi drept imagine vizuală pentru comunicarea înţelepciunii tradiţionale. Acest lucru este valabil şi pentru mitologiile primitive. Şamanul care practică transa şi preotul-antilopă iniţiat nu sunt fiinţe cărora le lipseşte înţelepciunea lumii sau care nu cunosc principiile care guvernează comunicarea prin analogie. Metaforele pe care se fundează existenţa lor şi cu ajutorul cărora ei acţionează, au fost pregătite, cercetate şi discutate secole întregi, chiar şi milenii. Ele au avut rolul de a oferi societăţilor sprijinul temeinic de care aveau nevoie în viaţă şi în gândire. Modelele culturii au fost adaptate după ele, iar tinerii au fost educaţi, cei vârstnici transformaţi în înţelepţi prin studiul, experienţa şi înţelegerea acestor forme iniţiatice. Acest lucru s-a întâmplat deoarece ele aduc în acţiune energiile vitale ale întregului psihic uman. Ele conectează inconştientul la zonele activităţilor practice, dominate de raţiune, într-un mod similar cu cel al unei proiecţii nevrotice, dar în asemenea manieră încât să permită o înţelegere practică şi matură a faptelor. Acestea acţionează, precum cârma unei corăbii, în tărâmurile dorinţelor şi fricilor infantile.

Dacă acest lucru este adevărat pentru mitologii (sistemele de mit şi ritual prin care triburile primitive de vânători şi de pescari obişnuiau să se susţină unul pe celălalt), ce putem oare să spunem despre acele minunate metafore cosmice reflectate în epopeile lui Homer, în Divina Comedie a lui Dante, în Cartea Genezei şi în templele nemuritoare din Orient? Până în ultimele decenii, acestea au constituit fundamentul întregii vieţi umane şi au inspirat filosofia, poezia şi artele. Acolo unde această zestre de simboluri a primit amprenta unui Lao-tse, Buddha, Zoroastru, Cristos sau Mahomed – fiind folosită de aceşti maeştri spirituali ca vehicul al celor mai profunde precepte morale şi metafizice –, este evident faptul că ne aflăm în prezenţa mai degrabă a unei conştiinţe imense decât a unor tenebre. 

Astfel, pentru a înţelege adevărata valoare a imaginilor mitologice pe care le-am moştenit, trebuie să înţelegem că ele nu sunt doar simptome ale inconştientului (aşa cum sunt toate acţiunile şi gândurile umane), ci şi afirmaţii controlate şi intenţionate ale anumitor principii spirituale care au rămas la fel de constante de-a lun-gul cursului istoriei omenirii ca şi formele şi structura nervoasă a însuşi psihicului uman. Pe scurt, doctrina universală ne învaţă că toate structurile vizibile ale lumii – toate lucrurile şi fiinţele – sunt efecte ale unei puteri ubicue din care se nasc, o putere care le susţine pe toată perioada manifestării lor până când ele trebuie să se dizolve. Aceasta este puterea pe care oamenii de ştiinţă o numesc energie, melanezienii o numesc mana, indienii Sioux wakonda, hinduşii shakti, iar creştinii o intitulează puterea lui Dumnezeu. Manifestarea ei în psihicul uman este denumită de psihanalişti libido. Manifestarea ei în cosmos este structura şi fluxul universului însuşi.

Raiul, iadul, epoca mitică, Olimpul şi toate celelalte sălaşuri ale zeilor sunt interpretate de psihanaliză ca fiind simboluri ale inconştientului. Cheia pentru a înţelege sistemele actuale de interpretare psihologică este următoarea: tărâmul metafizic = inconştientul. În mod corespunzător, cheia care deschide poarta în sens contrar este aceeaşi ecuaţie, dar inversată: inconştientul = tărâmul metafizic. „Căci”, aşa cum spune Iisus, „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Într-adevăr, căderea supra-conştientului în starea de inconştient este întocmai semnificaţia imaginii biblice a Căderii. Constrângerea conştientului, căruia îi datorăm faptul că nu suntem capabili să vedem sursa puterii universale, ci doar formele fe-nomenale reflectate din acea putere, transformă supra-conştientul în inconştient şi, în acelaşi timp, creează lumea. Mântuirea constă în întoarcerea la supra-conştient şi, prin aceasta, la disoluţia lumii. Aceasta este marea temă şi formulă a ciclului cosmogonic, imaginea mitică a manifestării lumii şi a întoarcerii ulterioare la condiţia ei nemanifestată. În mod asemănător, naşterea, viaţa şi moartea individului pot fi percepute ca o coborâre în inconştient şi apoi o întoarcere. Eroul este acela care, în timpul vieţii sale, cunoaşte şi personifică apelurile acestui supra-conştient care, în sânul creaţiei, este mai mult sau mai puţin inconştient. Aventura eroului reprezintă momentul din viaţa sa când el atinge iluminarea – momentul nuclear în care, fiind în viaţă, el găseşte şi deschide drumul către lumina de dincolo de pereţii întunecaţi ai morţii.

Aceasta explică de ce simbolurile cosmice prezintă un caracter paradoxal, sublim şi derutant în acelaşi timp. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru, dar şi în afara noastră. Dumnezeu este doar un mijloc prin care eroul trebuie să trezească prinţesa adormită – sufletul. Viaţa ei este somnul, moartea ei este trezirea. Eroul, cel care-şi trezeşte propriul suflet, este el însuşi mijlocul prin care-şi realizează propria disoluţie. Dumnezeu, trezitorul sufletului, este chiar prin aceasta propria sa moarte.

Probabil că cel mai elocvent simbol al acestui mister este acela al zeului crucificat, al zeului care se oferă „el însuşi lui însuşi”. Interpretat în acest fel, el semnifică trecerea eroului din lumea fenomenală în cea supra-conştientă: corpul fizic cu cele cinci simţuri ale sale – precum cel al Prinţului Cinci-Arme înţepenit în Păr-lipicios – este lăsat să atârne pe crucea cunoaşterii vieţii şi a morţii, pironit în cinci puncte (cele două mâini, cele două picioare şi capul încoronat cu ghimpi). El semnifică de asemenea că Dumnezeu a coborât în mod voluntar şi a luat asupra sa această agonie. Dumnezeu asumă viaţa omului, iar omul îl eliberează pe Dumnezeu – Dumnezeu care se află în el în punctul unde se intersectează braţele crucii. Aceasta este de asemenea semnificaţia „coincidenţei contrariilor” şi a porţii soarelui prin care Dumnezeu coboară şi prin care Omul urcă – unul hrană pentru celălalt.

Desigur că discipolii moderni pot studia aceste simboluri cum doresc, fie ca un simptom al ignoranţei celorlalţi, fie ca un semn al propriei ignoranţe, fie în termenii unei reduceri a metafizicii la psihologie sau viceversa. Calea tradiţională era aceea de a medita la aceste simboluri în ambele sensuri. Oricare ar fi abordarea, acestea vorbesc despre metaforele destinului uman, despre speranţele oamenilor, despre credinţele oamenilor şi despre misterul întunecat aflat în fiecare dintre noi.