Dacă ar fi să ne luăm după aparenţe, viaţa noastră reprezintă o scânteiere de lumină între două perioade de întuneric etern. Și nici măcar acest interval dintre cele două nopţi nu este o zi senină, căci pe măsură ce suntem mai capabili să simţim plăcerea, devenim mai vulnerabili la durere și, fie că este evidentă sau nu, durerea este mereu prezentă. Ne-am obișnuit să dăm sens acestei existente asumându-ne credinţa conform căreia există ceva dincolo de aparenţe – respectiv că trăim pentru un viitor care transcende această existenţă. Și asta întrucât ceea ce percepem ca fiind această existenţă nu pare a avea vreun sens. Dacă a trăi presupune să sfârșim incompleţi, în durere și nimicnicie, atunci existenţa ar fi un demers fără sens și plin de cruzime pentru niște fiinţe născute cu raţiune, cu speranţă și având capacitatea de a crea și de a iubi.

Omul, fiind o creatură în căutare de sensuri, își dorește ca și propria-i viaţă să aibă sens și îi este greu să accepte realitatea așa cum este ea fără să creadă că există ceva dincolo de ceea ce poate percepe și înţelege – adică fără să creadă în existenţa unei ordini și a unei vieţi eterne dincolo de incertitudini și de experienţele punctuale ale vieţii și morţii.

Sper să îmi fie iertat faptul că vorbesc despre astfel de teme serioase pe un ton frivol, dar problema învestirii cu sens a acestui haos pe care îl numim existenţă îmi aduce aminte de o dorinţă din copilărie, când vroiam să trimit cuiva prin poştă un pachet cu apă. Odată ajuns la destinatar, acesta urma să îl deschidă şi toată apa se vărsa pe el, udându-l. Doar că această farsă nu poate fi făcută întrucât este practic imposibil să ambalezi în hârtie şi să legi cu sfoară un litru de apă. Chiar dacă există hârtie cât de cât rezistentă la apă, rămâne provocarea de a pune apa în acea coală de hârtie, să îi dai cât de cât forma unui pachet şi apoi să o legi cu sfoară fără să uzi totul în jur. Cu cât cineva studiază încercările de soluţionare a problemelor din politică, economie, artă, filozofie sau religie, cu atât capătă impresia că oameni extrem de luminaţi încearcă imposibilul, respectiv să aşeze fluiditatea vieţii în pachete rezistente şi ordonate. Sunt multe motive pentru care acest lucru ar trebui să fie evident pentru cineva care trăieşte în vremurile noastre.

Cunoaştem atâtea lucruri despre istorie, despre toate acele încercări de a produce astfel de „pachete” doar pentru ca ele să se tot desfacă. Cunoaştem atât de multe detalii despre provocările vieţii încât acestea rezistă încercărilor de a le simplifica, părânduni-se acum mai complexe şi mai fără noimă ca niciodată. În plus, ştiinţa şi industria au accelerat ritmul şi violenţa existenţei, ceea ce face ca „pachetele” noastre să se desfacă din ce în ce mai repede cu fiecare zi.

Iată de unde vine sentimentul că trăim în nişte timpuri marcate de o nesiguranţă nemaiîntâlnită. În ultima sută de ani, nenumărate tradiţii datând din vechime au cedat – tradiţii legate de familie şi de viaţa socială, de modul de guvernare, de ordinea economică şi de credinţele religioase. Pe măsură ce anii trec, par a fi din ce în ce mai puţine puncte de care ne putem agăţa şi lucruri despre care să spunem cu certitudine că sunt fie adevărate, fie false, acum şi pentru eternitate.

Pentru unii, aceasta este o binevenită eliberare de constrângerile dogmelor morale, sociale şi spirituale. Pentru alţii reprezintă o periculoasă şi terifiantă abatere de la raţiune şi de la normalitate, care riscă să arunce societatea umană într-un haos fără speranţă de ieşire.

Pentru majoritatea, însă, sentimentul de eliberare este trecător, fiind urmat de o anxietate acută. Şi asta întrucât dacă totul este relativ, dacă viaţa nu este altceva decât un torent fără formă şi destinaţie în ale cărui şuvoaie nimic în afară de schimbarea în sine nu poate supravieţui, atunci totul pare a fi „fără viitor” şi, implicit, fără speranţă.

Oamenii par a fi fericiţi doar în măsura în care au un viitor la care să aspire – fie că este vorba despre o „distracţie” mâine sau despre o viaţă fără de sfârşit în lumea de apoi. Pentru diverse motive, din ce în ce mai puţini oameni mai cred în scenariul cu viaţă de după moarte. Pe de altă parte, nu ne putem bucura de „distracție” pe deplin decât dacă avem promisiunea că vom mai avea şi alte ocazii. Şi astfel, dacă fericirea este mereu dependentă de ceva ce ţine de viitor, este o continuă cursă după „fata morgana” pe care nu o putem atinge niciodată, până când viitorul, împreună cu noi înşine, va dispărea în negura morţii.

În realitate, epoca în care trăim nu este mai nesigură decât precedentele. Sărăcia, bolile, războiul, schimbarea şi moartea nu sunt lucruri noi. Chiar şi în cele mai prospere perioade, „siguranţa” nu a fost decât ceva temporar şi aparent. Doar că ceea ce a făcut atunci posibil ca nesiguranţa să fie mai suportabilă a fost credinţa în existenţa unor lucruri neschimbătoare, care nu puteau fi atinse de calamităţi – credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului uman şi în existenţa unor legi juste care guvernează Universul.

În prezent, astfel de credinţe sunt rar întâlnite chiar şi în rândul clerului. Nu există vreo pătură socială şi probabil că mai există foarte puţini indivizi expuşi educaţiei moderne la care să nu existe măcar o urmă de îndoială în aceste credinţe. Este foarte clar că în ultimul secol autoritatea ştiinţei a înlocuit autoritatea religiei în imaginarul popular şi că scepticismul, măcar în cele spirituale, este mult mai răspândit decât credinţa.

Decăderea credinţei a apărut din cauza îndoielii autentice rezultată din analiza atentă şi curajoasă a realităţii de către unele minţi strălucite de savanţi şi filozofi. Mânaţi de un mare entuziasm şi de respect pentru fapte, aceştia au încercat să vadă, să înţeleagă şi să înfrunte viața aşa cum este, fără a face apel la vise frumoase. Doar că, deşi prin contribuţia lor au îmbunătăţit semnificativ condiţiile de viaţă, viziunea lor asupra lumii pare că i-a lăsat pe oameni fără acea speranţa ultimă. Preţul plătit pentru miracolele oferite de ei a constat în dispariţia credinţei în lumea de apoi, iar acest lucru ne face să ne punem vechea întrebare: „Cu ce se alege omul care câştigă întreaga lume dar îşi pierde sufletul?”. Logica, inteligenţa şi raţiunea ne sunt satisfăcute, dar inima ne rămâne flamândă. Pentru că inima a învăţat să simtă că trăim pentru viitor. Ştiinţa ne poate oferi, încet şi nesigur, un viitor mai bun – doar pentru câţiva ani. Şi apoi, viaţa se va sfârşi pentru fiecare dintre noi. Totul se va sfârşi. Oricât de mult am amâna, tot ceea ce este compus se va descompune.

În pofida unor opinii contrare, aceasta este perspectiva generală oferită de ştiinţă. În cercurile literare şi religioase se afirmă chiar că acest conflict dintre ştiinţă şi credinţă aparține domeniului trecutului. Ba mai mult, sunt unii oameni de ştiinţă idealişti care afirmă că, odată cu renunţarea de către fizica modernă la materialismul atomist învechit, principalul motiv de conflict dintre ştiinţă şi religie a fost înlăturat. Doar că lucrurile nu stau chiar aşa. Majoritatea instituţiilor de învăţământ care şi-au asumat studierea implicaţiilor profunde ale ştiinţei şi ale metodelor ştiinţifice sunt la fel de departe ca şi până acum de ceea ce se înţelege prin perspectiva religioasă.

Fizica atomică şi relativitatea au eliminat, într-adevăr, materialismul învechit, oferindu-ne în schimb o viziune despre univers care este şi mai puţin deschisă ideilor care fac referire la un scop absolut al acestuia sau la existenţa unui plan universal. Omul de ştiinţă modern nu este atât de naiv încât să mai nege existenţa unui Dumnezeu pentru simplul fapt că acesta nu poate fi observat cu telescopul sau nu poate să combată existenţa sufletului pentru că acesta nu poate fi descoperit cu ajutorul bisturiului. El doar observă că ideea de Dumnezeu este logic inutilă. În plus, se îndoieşte de faptul că aceasta are vreun sens, căci nu îl ajută cu nimic să explice ceva ce poate fi explicat şi altfel, într-un mod mai simplu.

Argumentul savantului este acela că afirmaţia conform căreia totul se întâmplă din voinţa şi sub controlul unui Dumnezeu nu spune de fapt nimic. A spune că totul este creat şi guvernat de Dumnezeu este ca şi cum ai spune „Totul este sus”, ceea ce nu înseamnă nimic. Această idee nu ne ajută să facem nici o predicţie verificabilă şi de aceea nu are nici o valoare din punct de vedere ştiinţific. Se prea poate ca oamenii de ştiinţă să aibă dreptate în această privinţa. Sau s-ar putea înşela. Nu ne propunem să dezbatem acest lucru aici. Vrem doar să evidenţiem imensa influenţă pe care o are acest tip de raţionament şi să subliniem faptul că el dă tonul în epoca în care trăim.

Ceea ce afirmă, în esenţă, ştiinţa este faptul că nu ştim şi probabil nici nu avem cum să ştim dacă există sau nu Dumnezeu. Nimic din ceea ce ştim nu îi indică prezenţa, iar toate argumentele în favoarea existenţei sale nu au logică. Pe de altă parte, nu există nimic care să demonstreze inexistenţa unui Dumnezeu, doar că responsabilitatea dovedirii existenţei revine susţinătorilor acestei idei. Dacă cineva crede în Dumnezeu, afirmă oamenii de ştiinţă, acesta o face doar pe considerente emoţionale, fără vreo bază în realitate sau fapte. Din perspectivă practică, acesta este ateism. Teoretic, este agnosticism, întrucât esenţa demersului ştiinţific autentic este să nu pretinzi că ştii ceea ce nu ştii, iar esenţa metodei ştiinţifice este să nu te bazezi pe ipoteze pe care nu le poţi demonstra.

Consecinţele imediate ale acestei sincerităţi au fost destabilizante şi deprimante. Se pare că omul nu poate trăi fără mituri, fără credinţa că activităţile zilnice plictisitoare şi rutina, durerea şi frica din această viaţă au un scop şi un sens din perspectiva viitorului. De aceea, au apărut imediat mituri noi – mituri politice şi economice conţinând promisiuni extravagante despre viitor în chiar această viaţă. Aceste mituri îi dau omului un anumit sens, făcându-l parte dintr-un vast demers social, în care i se mai atenuează din senzaţia de alienare şi singurătate. Doar că însăşi violenţa acestor noi religii de tip politic trădează anxietatea care le caracterizează – ele fiind în esenţă nimic altceva decât grupuri de oameni care se îngrămădesc împreună şi care strigă pentru a-şi face curaj să înfrunte întunericul.

De îndată ce apare suspiciunea că o religie este de fapt un mit, puterea sa dispare. Se prea poate ca omul să aibă nevoie de mituri, doar că nu-şi poate autoprescrie unul aşa cum face când ia o pastilă pentru durerea de cap. Un mit nu poate „funcţiona” decât dacă are valoare de adevăr, iar omul nu se poate autoamăgi multă vreme cu bună ştiinţă şi în mod deliberat.

Atunci când credinţa în ceva etern devine imposibilă şi când rămâne doar palida consolare a credinţei în credinţă, oamenii îşi caută fericirea în bucuriile efemere. Oricât de mult ar încerca să-şi îngroape asta în adâncul propriilor minţi, ei sunt pe deplin conştienţi că aceste bucurii sunt scurte şi incerte. Iar faptul acesta are două consecinţe. Pe de-o parte, există anxietatea dată de teama de a nu rata ceva, mintea sărind astfel nervoasă şi lacomă de la o plăcere la alta fără a-şi găsi satisfacţie sau odihnă în vreuna dintre ele. Pe de altă parte, avem frustrarea dată de necesitatea de a căuta mereu ceva mai bun într-un viitor la care nu ajungem niciodată, iar traiul într-o lume în care totul urmează să se dezintegreze le inspiră oamenilor o atitudine de tipul „ce rost mai are să ne agităm?”

În consecinţă, lumea noastră este caracterizată de frustrare, anxietate, agitaţie şi dependenţă de „droguri”. Într-un fel sau altul trebuie să apucăm tot ceea ce putem, în acelaşi timp înecându-ne conştiinţa faptului că întregul demers este inutil şi lipsit de sens. Considerăm acest „drog” standardul nostru înalt de viaţă, care constă dintr-o multitudine de stimulări senzoriale puternice şi complexe, care ne fac în timp din ce în ce mai insensibili, ajungând astfel să căutăm stimulente şi mai puternice. Tânjim după lucruri care să ne distragă – o panoplie de imagini, sunete, fioruri şi dezmierdări care trebuie înghesuite, cât mai multe, într-un timp cât mai scurt.

Şi, ca să ne putem menţine acest nivel de trai, majoritatea suntem dispuşi să ne complăcem într-o viaţă ocupată în mare parte de o muncă plictisitoare, care ne ajută să câştigăm banii necesari astfel încât să ne dedăm la momente de plăceri costisitoare şi haotice. Aceste evadări sunt considerate a fi adevărata viaţă, scopul pentru care acceptăm răul necesar al muncii. Sau ne imaginăm că scopul muncii noastre îl reprezintă creşterea unei familii, ai cărei membrii să ducă mai departe acest mod de vieţuire şi care la rândul lor să crească alte familii care… şi tot aşa ad infinitum.

Nu este vorba aici despre o caricaturizare. Este realitatea simplă a milioane de vieţi, atât de comună încât detaliile sunt irelevante, excepţie făcând anxietatea şi frustrarea celor care îşi trăiesc vieţile aşa, fără să ştie ce altceva pot face.

Etapa actuală în gândirea şi istoria umanităţii este extrem de favorabilă acestei „renunţări” la a ne mai agăţa. Minţile noastre au fost pregătite pentru asta odată cu prăbuşirea miturilor în care ne-am căutat siguranţa. Dintr-o perspectivă care, paradoxal, este în deplin acord cu anumite tradiţii religioase, dispariția acestor absoluturi şi a certitudinilor din vechime nu reprezintă o catastrofă ci, dimpotrivă, o binecuvântare. Aproape că ne forţează să înfruntăm realitatea cu minţile deschise, iar pe Dumnezeu îl poţi cunoaşte doar cu mintea deschisă, tot aşa cum nu vezi cerul albastru decât printr-o fereastră curată. Nu vom vedea cerul dacă vom vopsi geamul în albastru.

O analiză atentă a religiilor comparate şi a filozofiilor spirituale ne arată că re-nunţarea la dogme, la agăţarea pentru propriul beneficiu de ideea vieţii de apoi şi abandonarea încercărilor de evitare a morţii reprezintă o etapă firească şi necesară pe calea evoluției spirituale. Mai mult decât atât, această renunţare reprezintă chiar „primul principiu” al vieţii spirituale şi ar trebui să fie asumat încă de la început, fiind până la urmă surprinzător cum teologii învăţaţi pot avea o altă atitudine decât una de cooperare în raport cu abordarea critică a ştiinţei.

Pentru a descoperi Realitatea ultimă a existenţei – Absolutul, eternul, pe Dumnezeu – trebuie să încetezi a mai încerca să o posezi sub formă de idoli. Aceşti idoli nu sunt doar nişte reprezentări rudimentare, de tipul reprezentării lui Dumnezeu sub forma unui bătrânaşezat pe un tron aurit. Aceşti idoli reprezintă credinţele noastre, ideile preconcepute despre adevăr de care suntem foarte ataşaţi, care ne împiedică deschiderea necondiţionată a minţii şi a inimii către realitate. Modul legitim de folosire a imaginilor este acela de a exprima adevărul, nu de a-l poseda.

Descoperirea misterului, a minunii de dincolo de orice altă minune, nu necesită credinţă oarbă, pentru că nu putem crede decât în ceva ce ne-am imaginat, am conceput sau am cunoscut deja. Doar că acesta întrece orice imaginaţie. Tot ceea ce trebuie să facem este să deschidem ochii minţii suficient de larg şi „adevărul ni se va arăta”.