Verile tipice ale vieții mele de adult le petrec în zăpadă și pe zloată, spărgând roci pe faleze aflate mult dincolo de Cercul Polar. Cea mai mare parte a timpului îngheț de frig, fac bășici în palme și nu găsesc absolut nimic. Dar, dacă am puțin noroc, descopăr oasele unor pești de demult. Majoritatea oamenilor nu ar considera asta o comoară, dar pentru mine ele sunt mai prețioase decât aurul.

Oasele peștilor antici pot deschide o cale către cunoașterea a ceea ce suntem și cum am ajuns astfel. Învățăm despre corpul nostru din lucruri aparent bizare, de la fosilele viermilor și peștilor recuperate din roci din întreaga lume, până la ADN-ul identificat în practic toate animalele care trăiesc în prezent pe Pământ. Aceasta nu explică însă convingerea mea conform căreia rămășițele scheletice din trecut – chiar rămășițele peștilor – oferă indicii despre structura fundamentală a corpului nostru.

Cum putem vizualiza evenimente care s-au petrecut acum milioane și, în multe cazuri, miliarde de ani? Din păcate, nu au existat martori oculari; niciunul dintre noi nu eram în preajmă. De fapt, nicio ființă cu grai, cu gură sau măcar cap nu a fost în preajmă în cea mai mare parte din acele timpuri. Mai rău chiar, animalele care au existat pe atunci sunt moarte și îngropate de foarte mult timp, iar corpurile lor s-au păstrat doar în cazuri rare. Dacă ținem seama că peste nouăzeci și nouă la sută din toate speciile care au trăit vreodată sunt acum dispărute, că numai un procent foarte mic s-a păstrat sub formă de fosile și că doar un procent și mai mic ajunge să fie descoperit, atunci orice încercare de a ne cunoaște trecutul pare de la bun început sortită eșecului.

Am văzut prima oară unul dintre peștii noștri interiori într-o după amiază înzăpezită de iulie, în timp ce studiam roci vechi de 375 de milioane de ani pe Insula Ellesmere, la circa 80 de grade latitudine nordică. Colegii mei și cu mine ne deplasaserăm în această parte dezolantă a lumii pentru a încerca să descoperim una din etapele cheie în tranziția de la pești la animalele de uscat. Din roci se ițea botul unui pește. Și nu orice fel de pește: un pește cu capul plat. Imediat ce am văzut capul plat, am știut că suntem pe drumul cel bun. Dacă în interiorul stâncii aveam să găsim și alte părți din scheletul acesta, ele ne puteau dezvălui etapele timpurii din istoria craniului, a gâtului și chiar a membrelor noastre.

Ce mi-a indicat un cap plat despre tranziția de la mare la uscat? Și, mai relevant pentru siguranța și confortul meu personal, de ce eram în Arctica și nu în Hawaii? Răspunsul la aceste întrebări se află în povestea despre cum găsim fosilele și cum le folosim pentru a ne descifra propriul trecut. Fosilele reprezintă una din sursele principale de dovezi pe care le folosim pentru a ne înțelege pe noi înșine. Majoritatea oamenilor nu știu că descoperirea a osilelor poate fi făcută adesea cu o surprinzătoare precizie și predictibilitate. Muncim acasă pentru a ne maximiza șansele pe teren. Apoi ne lăsăm în voia norocului.

Relația paradoxală dintre planificare și șansă este cel mai bine descrisă de faimoasa remarcă a lui Dwight D. Eisenhower despre război: „Am constatat că în pregătirea pentru o bătălie planificarea este esențială, dar planurile sunt inutile”. Aceasta surprinde esența paleontologiei de teren. Facem tot felul de planuri care să ne ducă la cele mai promițătoare situri cu fosile. Odată ajunși acolo, toate planurile pot fi aruncate pe fereastră. Realitatea de pe teren poate modifica planurile noastre cele mai bine întocmite.

Totuși, putem proiecta expediții care să răspundă anumitor întrebări științifice. Folosind câteva idei simple, putem prezice unde s-ar putea găsi fosile importante. Firește, succesul nu este de sută la sută, dar norocul ne surâde suficient de des încât lucrurile să fie interesante. Eu am făcut carieră ocupându-mă doar cu atât: găsirea mamiferelor preistorice pentru a răspunde la întrebări despre originea mamiferelor, a broaștelor preistorice pentru a răspunde la întrebări despre originea broaștelor și a unora dintre primele animale cu membre pentru a oferi răspunsuri la întrebări legate de originea animalelor de uscat.

Timp de miliarde de ani, toate viețuitoarele au trăit numai în apă. Apoi, în urmă cu vreo 365 de milioane de ani, vietățile au populat și uscatul. Viața în aceste două medii diferă radical. Respirația în apă necesită organe foarte diferite față de respirația pe uscat. Același lucru e valabil pentru excreție, hrănire și deplasare. A fost necesară apariția unui tip complet nou de corp. La prima vedere, granița dintre cele două medii pare aproape de netrecut. Dar totul se schimbă când examinăm dovezile; ceea ce pare imposibil, în realitate chiar s-a întâmplat.