Asculti un cantec si dintr-odata eu te intreb: „Cine esti tu in acest moment?” Cum ai raspunde la aceasta intrebare, imediat si spontan, fara sa te opresti sa-ti cauti cuvintele? Daca intrebarea nu va fi suficient de socanta cat sa-ti intrerupa ascultarea, vei raspunde fredonand melodia. Daca intrebarea te va surprinde, vei raspunde: „Cine esti tu in acest moment?”. 

In schimb, daca te opresti sa te gandesti, ceea ce vei incerca sa-mi spui nu este despre momentul prezent, ci despre trecut. Voi primi informatii despre numele si adresa ta, cu ce te ocupi si elemente din istoria personala. Doar ca intrebarea mea a fost cine esti, nu cine ai fost. A fi cu adevarat constient de realitate, de prezentul viu, inseamna a descoperi ca in fiecare moment experienta este totul. Nu exista nimic dincolo de ea – un „tu” care traieste experienta ta.

Chiar si in cele mai aparent evidente momente de constiinta de sine, „sinele” de care suntem constienti este intotdeauna un tip de emotie sau de senzatie – tensiuni musculare, cald sau rece, durere sau iritare, senzatia respiratiei sau a sangelui care pulseaza. Niciodata nu este vorba despre o senzatie a unui lucru care simte senzatia, in acelasi fel in care expresii cum este aceea de a-ti mirosi propriul nas sau de a-ti saruta propriile buze nu sunt nici posibile si nici nu au sens.

In momente de fericire si de placere suntem de obicei suficient de dispusi pentru a fi prezenti si constienti de clipa si pentru a lasa experienta sa fie totala. In astfel de momente, ne „uitam” pe noi insine iar mintea nu incearca sa se separe de ea insasi, sa se separe de experienta. Pe de alta parte, odata cu aparitia durerii, fie ea fizica sau emotionala, incepe divizarea si apare cercul vicios in care ne tot invartim.

Insa odata ce-mi devine clar ca „eu” nu pot evada din realitatea prezenta, intrucat „eul” nu este nimic altceva decat ceea ce stiu acum, acest tumult interior inceteaza. Nu-mi ramane alta posibilitate decat sa fiu constient de durere, frica, plictiseala sau amaraciune in acelasi mod plenar in care sunt constient de placere. Organismul uman are puteri miraculoase de adaptare atat la durerea fizica cat si la cea psihologica, dar ca ele ne sunt accesibile pe deplin atunci cand durerea inceteaza sa mai fie stimulata de acest efort interior de a fugi de ea, de a separa „eul” de sentiment. Efortul creeaza o stare de tensiune in care durerea infloreste. Atunci insa cand tensiunea inceteaza, mintea si corpul incep sa absoarba durerea asa cum apa absoarbe o lovitura sau o taietura.

Mai exista o poveste cu un intelept chinez care a fost intrebat „Cum putem scapa de caldura?” – caldura semnificand suferinta intensa. El a raspuns „Mergi in mijlocul focului!”. „Pai si atunci cum putem scapa de arsura flacarii?”. „Atunci nicio durere nu te va mai afecta!”.

Un fragment extras din volumul Intelepciunea nesigurantei de Alan Watts.