Mult timp a existat o  viziune comună conform căreia există un sens, undeva, care așteaptă să fie descoperit și asumat. Totul are un scop. Toate se întâmplă cu un scop. Această convingere a fost pământul de sub picioarele noastre, fundamentul pe care am construit toate principiile după care trăim.

Treptat, încrederea noastră în această viziune a început să se clatine. Pe măsură ce înțelegem mai bine lumea, ideea că ea ar avea un scop transcendental pare tot mai puțin plauzibilă. Imaginea veche a fost înlocuită de una nouă, minunată, care îți taie răsuflarea și te incită în anumite feluri, dar te și provoacă și te nemulțumește în alte feluri. Este o viziune în care lumea refuză cu încăpățânare să ne dea răspunsuri directe la marile întrebări despre scop și sens.

Problema este că nu am recunoscut pe deplin față de noi înșine faptul că a avut loc această tranziție și nici nu i-am acceptat implicațiile profunde. Chestiunile sunt binecunoscute. Pe parcursul ultimelor două secole, Darwin ne-a răsturnat viziunea asupra vieții, nebunul lui Nietzsche a deplâns moartea lui Dumnezeu, existențialiștii au căutat autenticul în fața absurdului, iar ateii moderni au primit un loc la masa societății. Și totuși, mulți oameni își continuă viața ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Alții se lăfăie în noua ordine, însă cred cu naivitate că ajustarea perspectivelor e doar o chestiune de înlocuire a câtorva omilii vechi cu unele noi.

Care este natura fundamentală a realității? Filosofii se referă la această întrebare ca la problema ontologiei – studiul structurii de bază a lumii, al ingredientelor și al relațiilor dintre ele din care se compune universul. Prin contrast, există epistemologia, care studiază felul în care obținem cunoașterea despre lume. Ontologia este ramura filosofiei care se ocupă de natura realității. Vorbim, de asemenea, despre „o” ontologie atunci când ne referim la o anumită idee despre ce este mai exact această natură.

În momentul de față, numărul abordărilor ontologice este copleșitor. Se pune întrebarea fundamentală dacă realitatea există măcar. Un realist ar spune „Bineînțeles că există”. Dar mai sunt și idealiștii, care cred că există numai Mintea – cu majusculă – și că așa-zisa lume reală nu reprezintă decât o serie de gânduri din Mintea respectivă. Printre realiști găsim moniști, care cred că lumea este un singur lucru, dar și dualiști, care cred în două tărâmuri diferite (cum ar fi „materia” și „sufletul”). Până și cei care sunt de acord că există un singur fel de lucruri ar putea să se contrazică în legătură cu tipurile fundamental diferite de proprietăți pe care acele lucruri le pot avea (cum ar fi proprietățile mentale și cele fizice). Chiar și cei care sunt de acord că există un singur tip de lucruri și că lumea este pur fizică ar putea să aibă păreri diferite atunci când se întreabă care aspecte ale acestei lumi sunt „reale” versus „iluzorii”. (Culorile sunt reale? Dar conștiința? Dar moralitatea?)

Crezi sau nu în Dumnezeu (ești teist sau ateu), acesta e un lucru care face parte din propria ta ontologie, însă lucrurile nu se opresc nici pe departe aici. „Religia” este ceva cu totul aparte. Este asociată anumitor credințe, deseori printre ele numărându-se și credința în Dumnezeu, însă definiția lui „Dumnezeu” variază considerabil în câmpul vast al religiei. Religia poate fi și o forță culturală, un set de instrucțiuni, un stil de viață, o moștenire istorică, o sumă de practici și de principii. Este mult mai vastă – și mult mai complicată – decât o listă de doctrine. Un echivalent al religiei ar fi umanismul, o sumă de credințe și de practici la fel de variate și de maleabile precum religia însăși.

Ontologia mai vastă asociată în mod frecvent ateismului este naturalismul – există o singură lume, lumea naturală, care dezvăluie tipare pe care le numim „legi ale naturii” și care pot fi descoperite prin metode științifice și prin investigație empirică. Nu există un tărâm separat supranatural, spiritual sau divin și nicio teleologie cosmică sau un scop transcendental inerent naturii universului sau vieții omenești. „Viața” și „conștiința” nu desemnează esențe distincte de materie – ele sunt feluri prin care vorbim despre fenomenele care apar din relaționarea mai multor sisteme extraordinar de complexe. Scopul și sensul în viață se nasc din acte de creație care au un caracter fundamental omenesc, ele nu derivă din ceva ce se află în afara noastră. Naturalismul este o filosofie a unității și a tiparelor și descrie toată realitatea ca pe o pânză „fără cusături”.
Naturalismul are un istoric îndelungat și distins. Găsim urme ale lui în budism, la atomiștii din Grecia și Roma antică și în confucianism. La sute de ani de la moartea lui Confucius, un gânditor chinez pe nume Wang Chong a susținut cu tărie naturalismul, luptând fățiș împotriva credinței în fantome și în duhuri, care devenise atât de populară în vremea lui. Dar dovezile în favoarea naturalismului au devenit greu de ignorat abia în ultimele câteva secole.

Întrebările presante și omenești pe care le avem despre viața noastră depind direct de atitudinea pe care o avem față de univers la un nivel mai profund. În cazul multor oameni, aceste atitudini sunt preluate informal din cultura din jurul lor și mult mai rar se nasc în urma unor reflecții personale riguroase. Regulile de trai nu se reinventează odată cu fiecare nouă generație; nu facem decât să moștenim idei și valori care au evoluat de-a lungul unor perioade foarte mari de timp. În momentul de față, imaginea dominantă a lumii rămâne una în care viața omenească este specială și însemnată la nivel cosmic, ceva mai mult decât doar materie în mișcare. Trebuie să încercăm să împăcăm într-o manieră mai mulțumitoare felul în care vorbim despre sensul vieții cu ceea ce știm despre imaginea științifică a universului nostru.

Printre oamenii care recunosc baza științifică a realității există deseori convingerea – în general implicită – că până la urmă ar trebui să fie destul de ușor să le dăm de cap tuturor chestiilor ălora filosofice, cum ar fi libertatea, moralitatea și scopul. Suntem aglomerări de atomi și ar trebui să ne purtăm frumos unii cu alții. Cât de greu poate să fie?

Poate să fie foarte greu. Să ne purtăm frumos unii cu alții e un început bun, dar nu ajungem prea departe. Ce se întâmplă când doi oameni au idei incompatibile despre ce înseamnă să te porți frumos? Pare o idee excelentă să acordăm păcii o șansă, dar în lumea reală există actori diferiți cu interese diferite și e imposibil să nu se iște conflicte. Absența unei forțe călăuzitoare supranaturale nu înseamnă că nu putem vorbi cu sens despre bine și rău, dar nu înseamnă nici că putem face imediat distincția între cele două.

În viață, sensul nu poate fi redus la mottouri simpliste. Peste un anumit număr de ani o să mor. E posibil să mai rămână câteva amintiri despre timpul pe care l-am petrecut pe Pământ, dar eu n-o să mă mai pot bucura de asta. Pornind de la această premisă, ce fel de viață merită să trăim? Cum ar trebui să echilibrăm familia și cariera, avuțiile și plăcerile, acțiunea și contemplarea? Universul este mare, iar eu sunt o parte infimă din el, construită din aceleași particule și aceleași forțe ca orice altceva: prin ea însăși, această afirmație nu spune absolut nimic despre felul în care putem răspunde unor astfel de întrebări. Va trebui să fim deopotrivă inteligenți și curajoși în încercarea de a duce la bun sfârșit toate acestea.