Pentru omul antic şi primitiv, Luna era reprezentarea vizibilă a feminității. Bineînțeles, anticii nu înțelegeau natura puterii pe care o  venerau sub forma Lunii, dar ne putem da seama că pentru ei era simbolul esenței femeii, în contrast cu esența bărbatului.

În miturile şi obiceiurile descrise în aceasta carte sunt conturate sentimentele, reacțiile pe care le aveau bărbații şi femeile nu față de o anume femeie, nici măcar față de femei în general, ci față de feminitatea în sine, față de principiul feminin care era şi este – în ciuda mişcării feministe şi a masculinizării femeilor moderne – mobilul esențial al femeii, forța care îi controlează deopotrivă viața fizică şi pe cea interioară, psihologică.

Acelaşi principiu feminin, sau Eros, acționează atât în bărbat, cât şi în femeie. Dar în vreme ce personalitatea conştientă a femeii se află sub îndrumarea acestui principiu, în cazul bărbatului, personalitatea sa inconştientă este cea aflată în legătură cu Erosul. Personalitatea lui conştientă, fiind masculină, se află sub stăpânirea masculină a Logosului. În inconştient însă, el este predat „celeilalte părți”. Acolo stăpâneşte sufletul, pe care omenirea l-a considerat în mod consecvent ca fiind feminin. Acest suflet feminin al bărbatului este anima. Natura acestei anima şi relația bărbatului cu ea determină natura relațiilor cu femeile, dar şi natura propriilor relații lăuntrice cu tărâmul spiritual peste care domneşte anima.

O analiză a naturii principiului feminin şi a legilor care îl guvernează este foarte importantă atât pentru bărbații, cât şi pentru femeile din ziua de azi, pentru că, aşa cum am văzut, acest principiu a fost neglijat în cultura noastră occidentală din secolul XX, iar cerințele lui au fost îndeplinite doar printr-o respectare stereotipizată şi mecanică a unor convenții, neglijându-se îngrijirea şi căile izvoarelor dătătoare de viață, ascunse în profunzimea naturii umane. Aceste surse de energie spirituală şi psihologică nu pot fi atinse – spun miturile – decât prin apropierea corectă de esența feminină a naturii, fie că ea funcționează sub forma unor obiecte neînsuflețite, fie chiar prin intermediul femeilor. Prin urmare, este foarte important să căutăm să stabilim, încă o dată, o relație mai bună cu principiul feminin.

Când abordăm acest subiect, trebuie să ne descotorosim de ideile preconcepute despre ce reprezintă femeia sau ce este „cu adevărat feminin” şi să ne apropiem de acest principiu cu mintea deschisă. Civilizația noastră a fost organizată atât de mult timp într-un sistem patriarhal, elementul masculin fiind cel predominant, încât concepția în sine despre ce este feminin are toate şansele să fie prejudiciată. De exemplu, a devenit un „fapt” stabilit acela că masculinitatea este puternică şi superioară, iar feminitatea este slabă şi inferioară. Această dogmă a fost atacată doar de curând, prin revolta femeilor care nu numai că au pus la îndoială teoria, ci au şi demonstrat practic că ea nu este reală. Însă există în continuare prejudecata – care nu e bazată pe realizări, caracter sau putere – că bărbații le sunt superiori femeilor, că bărbatul în calitatea sa de bărbat este superior femeii în calitatea sa de femeie. În societățile matriarhale este considerat adevărat inversul acestui enunț.

Ascensiunea puterii masculine şi a societății patriarhale a început, probabil, când bărbații au început să strângă bunuri personale, în contrast cu cele ale comunității, şi când au descoperit că numărul avuțiilor putea creşte în baza forței şi abilităților personale. Această schimbare în paradigma puterii seculare a coincis cu apariția cultului Soarelui oficiat de preoți, înlocuind cultele mai timpurii ale Lunii, care au rămas totuşi în mâinile femeilor. Venerarea Soarelui a fost, în general, introdusă şi stabilită prin edictul unui dictator militar, aşa cum s-a întâmplat în Babilon, în Egipt şi, probabil, şi în alte țări.

Consecințele acestei accentuări a masculinității în detrimentul feminității au fost profunde, una dintre cele mai importante fiind transferul conceptelor care constituiau valorile religioase sau spirituale şi care fuseseră simbolizate prin Lună către Soare, intrând astfel sub controlul masculin. 

Atitudinea noastră modernă, caracteristică pentru secolul XX, este rezultatul unei schimbări legate de importanța acordată valorilor simbolizate de Lună în favoarea celor reprezentate de Soare. Acest lucru a creat convingerea că intelectul este cea mai mare forță spirituală şi că totul s-ar ordona dacă oamenii şi-ar folosi inteligența. Cei mai mulți oameni chiar cred că dificultățile lumii de azi ar putea fi rezolvate, pur şi simplu, prin aplicarea unui sistem potrivit de legi economice sau prin aplicarea unui sistem rațional şi că oamenii pot fi ajutați să devină mai buni prin tehnici educaționale. Noi susținem, de fapt, că Dumnezeu este inteligență şi că s-a întrupat în intelectul rațional al omului. Inutil să mai precizez că această concepție a scos din ecuație puterea creativă non-umană a principiului masculin, Logosul, care este aspectul său cu adevărat divin. Dar trăim vremuri sterile, în care concepția noastră despre divin a decăzut.

În religiile care venerau Zeitatea Lunii, acesta era spiritul recunoscut ca putere supremă şi adulat ca atare. În cadrul acestor culte erau formulate legi ale principiului feminin şi ritualuri menite să-l aşeze pe om într-o relație corectă cu o putere recunoscută ca fiind dincolo de controlul lui.

În natură, principiul feminin – sau, cum ar spune omul naiv, zeița feminină – se arată ca o forță oarbă, fecundă şi crudă, care creează, se bucură şi distruge. Este „femela speciilor, mai periculoa-să decât bărbatul”, aprigă în iubire şi în ură. Acesta este principiul feminin în forma lui daimonică. Chinezii îi spun Yin, puterea mis-terioasă a femeii. La fel ca în Babilon, Arabia şi Orientul Apropiat, orice zeiță a pământului este şi zeiță a Lunii, prin urmare, pentru chinezi, yin este şi pământ, şi Lună. Wilhelm scrie: „Principiul yin reprezintă tot ceea ce este întunecat, misterios, rece, feminin, iar această putere îşi începe manifestarea plenară toamna.” Puterea care toamna începe să copleşească soarele vine din frigul şi întunecimea iernii. Aceasta este, pentru chinezi, esența principiului feminin, marele Yin, simbolizat de tigrul care alunecă prin iarbă, nevăzut şi neauzit, gata să sară cu ghearele şi colții la gâtul prăzii, păstrându-şi tot timpul suplețea, agilitatea şi finețea, aproape fă-cându-te să-i uiți ferocitatea. Această putere feminină a fost numită Eros de către greci şi semnifică relaționare mai mult decât iubire, pentru că în ideea de Eros sunt cuprinse atât aspectul negativ, ura, cât şi cel pozitiv, iubirea.

Miturile şi cultele Lunii sunt o mină de aur, fiind pline de informații cu privire la natura Erosului şi a legilor care îi guvernează funcționarea. Aceste acumulări reprezintă înțelepciunea oamenilor antici şi primitivi, care erau mai apropiați de natură decât suntem noi. Ar putea fi considerate adevărate comori sau, la fel de bine, ar putea fi doar curiozități arheologice. Nu le putem prelua fără simț critic ca apoi să spunem că reprezintă o înțelepciune care ni se potriveşte sau care li se potrivea anticilor, dar nici nu le putem da deoparte, afirmând că sunt fără valoare doar pentru că au o vechime considerabilă. Faptul că reprezentările Lunii, dezvoltate de popoare foarte diferite, de-a lungul atâtor epoci diverse, sunt atât de asemănătoare între ele este o dovadă că s-au născut din adâncurile psihicului uman; adevărurile care zac în stare latentă acolo au validitate universală. Imaginile care apar astfel din inconştientul uman sub formă de simboluri au mari şanse să conțină un adevăr care transcende înțelepciunea sau inteligența omenească. Însă am putea spune că ele erau valide doar pentru oamenii care le-au produs – de ce le-am mai lua în serios acum? Răspunsul este acela că imagini foarte asemănătoare apar şi astăzi ca produse inconştiente ale bărbaților şi femeilor din epoca modernă. Le găsim sub formă de creații artistice – tablouri, poezii, piese de teatru – şi apar şi în visele şi fanteziile individului de rând, care nu are pretenția de a fi artist.

Atitudinea de bun-simț pare să fie cea situată între încredere şi neîncredere în înțelepciunea anticilor şi tendința de a examina aceste mituri cu mintea deschisă pentru orice variantă. Dacă nu ne atrag, nu ne vor oferi niciun adevăr şi am putea la fel de bine să nu ne mai pierdem vremea cu ele. Dar dacă totuşi ne spun ceva, logica lor stranie şi irațională ne va convinge fără să avem nevoie de vreo dovadă sau de vreun adevăr rațional.