Un termen folosit din ce in ce mai des, in imprejurari foarte diferite. Este un -ism? Evident ca nu. Aici nu e vorba despre vreo filosofie, doctrina sau alegere intelectuala. Sa stabilim (de dragul formalitatii, cel putin) ce nu este samanismul. Nu este o religie in sensul strict si ingustat al termenului. Asta pare cel mai important de stiut. E un corp de practici care au, aparent, un singur scop: vindecarea.

Asadar samanismul este despre vindecare. In consecinta, cei care samanizeaza sunt mai ales tamaduitori. Relatia pe care samanul o stabileste cu procesul vindecator este substanta practicii sale. Complementar fata de felul in care percepem noi boala si vindecarea (concepte valabile pentru occidentalii scientisti ai secolului XX), samanul face apel la mijloace si metode explicative care sunt caracteristice cunoasterii traditionale, arhaice. Dar ce inseamnă asta mai exact? Boala nu are o realitate proprie, ea este consecinta intruziunii unor spirite rauvoitoare. Vindecarea, deci, nu poate fi altceva decat un tratament de recuperare a starii normale de functionare prin alungarea influentelor acestor spirite.

Am zis mai sus ca scopul aparent al samanismului este vindecarea. „Aparent” pentru ca, in realitate, sensul este mult mai legat de profunzime de atat. Iar perspectiva adancimii este data de aceasta speciala relatie cu spiritele, pe care samanul o intretine. Spiritele sunt manifestari ordonate ale fenomenelor naturii sau entitati specifice sau particularitati ale unor conjuncturi. Dar indiferent de modalitatea in care acestea sunt concepute, comunicarea cu ele e vitala. Evident, se pune problema competentei de acum. S˜amanul (si numai samanul) este singurul care poate implini aceasta comunicare. Profesiunea comunicarii cu spiritele face parte mereu dintr-un ansamblu de traditii in care nu se poate intra decat prin initiere. Cu alte cuvinte, samanul devine ceea ce este printr-o initiere. Se stabileste astfel o linie de transmitere a invataturilor despre comunicarea cu spiritele care alcatuieste esenta acestui fenomen religios.

Daca nu este mostenita prin ereditate, vocatia samanica este conferita de spirite. Spiritele cheama viitorul saman prin intermediul viselor sau chiar printr-o zguduire violenta a organismului. Vindecatorul se vindeca mai intai pe el insusi. Si asta este, bref, definitia samanului. Din momentul initierii, samanul devine sacerdot, razboinic, cunoascator al tainelor naturii. Razboiul sau este impotriva spiritelor malefice, specialitatea sa este transa - fenomen de alterare (de preschimbare, mai bine zis) al constiintei diurne. Armele sale sunt magice: toba, vesmantul, intreg instrumentarul de care face uz in sesiunile de samanizare.

Avem, asadar, imaginea unei fresce a credintelor samanice de prim rol: vindecarea, spiritele, samanul ca magician, sacerdot, mediator. Apoi - transa ca mediu de comunicare, initierea specifica, clivajul „lumea noastra - lumea spiritelor” cu toate intruziunile aferente dintr-o parte in cealalta. Samanismul apare ca un fenomen religios arhaic, cu toate elementele unei religii dar fara sa se constituie intr-una. Nu este o atitudine unitara in mod necesar. De aceea ar fi mai corect sa vorbim despre „samanisme”, nu despre „samanism”. Prezervarea si, pe alocuri, revitalizarea fenomenului au facut posibila aparitia unor diferente mari de intelegere. S-au creat astfel conditiile pentru ivirea neosamanismului (de cele mai multe ori un pseudosamanism adaptat lumii occidentale) dar si ale studiului academic sec si cerebral care sufera adesea de insuficienta cercetarii de teren.