Niciun bărbat nu-şi poate părăsi căminul şi nici nu poate trăi în lume, fără să sufere răni cumplite ale sufletului şi ale trupului. Dar el trebuie să învețe să zică: „Nu sunt rana mea sau apărarea împotriva rănii mele. Eu sunt călătoria mea.” Rănile vieții pot zdrobi sufletul sau pot accelera conştiința. Dar numai o conştiință din ce în ce mai extinsă poate aduce luminozitate călătoriei. 

Nu contează dacă un bărbat se regăseşte din punct de vedere religios, politic sau casnic. El este călătoria lui, iar asta este tot ce are cu adevărat importanță. Teroarea pe care o poate simți pe mările învolburate ale vieții este de înțeles, dar renunțând la imperativul de a naviga în continuare, cedând în fața unei ideologii sau în fața unei dependenţe de altcineva,  bărbatul îşi pierde bărbăția. Este timpul să spunem adevărul, să recunoaştem frica, dar să trăim călătoria.

În umbra lui Saturn este o carte oferită cititorului pentru a-l ajuta să identifice unele dintre multele moduri în care acest mit întunecat ne-a rănit sufletele. Speranța mea este că i-ar putea determina pe toți cei care o citesc să privească înăuntrul lor şi să caute o mai mare libertate personală.

1. Viețile bărbaților sunt guvernate de impuneri restrictive de rol în aceeaşi măsură ca viețile femeilor.

Am moştenit o lume în care valoarea primordială a unui bărbat este aceea de a-şi apăra patria şi de a se îngriji de familia sa. Acestea încă mai pot fi roluri onorabile, însă ele sunt roluri limitate şi nu bărbatul în întregul lui. El nu are permisiunea de a căuta şi de a prețui chemarea sufletului său. Bărbatul poate avea succes conform standardelor societății, însă el ştie în adâncul său, că de-a lungul acestui proces, şi-a pierdut sufletul.

Pentru ca bărbații să înceapă procesul de vindecare, ei trebuie mai întâi să rişte să fie cinstiți față de ei înşişi, conectându-se la sentimentele pe care consideră că nu îşi pot permite să le trăiască. Ei trebuie să admită faptul că nu sunt fericiți, în ciuda tuturor realizărilor de până acum. Trebuie să admită că nu ştiu cine sunt sau ce trebuie să facă pentru a se salva. Trebuie să depăşească teama care blochează o astfel de gândire, teama că vor fi nevoiți să-şi schimbe viețile dacă îşi divulgă emotiile secrete.

Primul pas spre vindecare este poate cel mai greu. Bărbații trebuie să înceteze să se mai mintă pe ei înşişi şi unii pe ceilalți, şi trebuie să permită nefericirii lor să devină conştientă. Ei trebuie să admită că, în ciuda celor mai bune intenții, viețile lor nu sunt în regulă şi că începând din acel moment, schimbarea devine responsabilitatea lor.

2. Viețile bărbaților sunt în mod fundamental guvernate de frică.

Toate viețile sunt într-o oarecare măsură guvernate de frică, însă bărbații sunt profund implicați în menținerea acestei frici la distanță. Femeile au enormul avantaj cultural al onestității emoționale. Bărbaților le este frică de puterea complexului matern, astfel încât ei caută să le facă pe plac femeilor sau să le domine. Bărbaților le este frică de ceilalți bărbați, pentru că li se atribuie roluri competitive. Celălalt bărbat este perceput ca duşman, nu ca frate. Bărbații se tem, pentru că ei ştiu că lumea este vastă, periculoasă şi în definitiv, necunoscută. Ei se simt în ea ca nişte copii, iar corabia pe care s-au îmbarcat pentru a străbate marea întunecată şi învolburată este într-adevăr, fragilă. Desigur, şi femeile ştiu asta, însă o pot recunoaşte atât față de ele, cât şi față de alte femei. Ca atare, viețile lor nu sunt atât de singuratice, atât de izolate, atât de încărcate de autoînvinovățire.

Încă o dată, vindecarea unui bărbat are ca punct de pornire ziua în care poate începe să fie sincer cu el însuşi, ziua în care poate recunoaşte cât de mult îi este viața condusă de frică, când poate învinge ruşinea care ameninţă deci să-l înghită. Abia în acel moment poate recupera centrul care a fost întunecat de marea frică cenuşie care îi bântuie sufletul.

3. Puterea femininului are o pondere imensă în economia psihică a bărbaţilor.

În circumstanțe normale, cea mai mare influență psihologică din viața unui bărbat este cea exercitată de mama lui. Din cauza imensității acestei prezențe psihice de care sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin inconştienți, bărbații dezvoltă o relație distorsionată cu femininul. 

Scopul unei relații asumate, căsătoria fiind doar un exemplu, nu este acela de a avea grijă unul de celălalt, de a întări complexele părinte‒copil, ci de a creşte prin şi împreună cu celălalt. Relația este menită să fie o întâlnire dialectică profundă, care temperează şi dezvoltă.

4. Bărbații fac parte dintr-o conspirație a tăcerii al cărei scop este suprimarea adevărului lor emoțional.

Aproape toți bărbații îşi vor aminti de momente în care şi-au exprimat trăirile şi ca urmare, au fost ridiculizați sau respinşi. Bărbații plătesc un preț mare dacă sunt considerați fragili şi vulnerabili. Sunt făcuți de ruşine de către alți bărbați, uneori de femei, dar cel mai adesea, chiar de ei înşişi. Fiecare bărbat în parte trebuie să rişte să spună adevărul, adevărul personal, pentru că acesta va fi şi adevărul multor altora. Un vechi proverb chinezesc spune că cel care rosteşte cuvântul potrivit, se face auzit la o mie de kilometri distanță. Pentru a nu mai minți, pentru a nu mai participa la conspirația tăcerii, bărbații trebuie să rişte să-şi arate durerea. Din reflex, alți bărbați ar putea sări să-i facă de ruşine sau, din cauza propriei lor frici, ar putea să se distanțeze de aceştia. Însă, în timp, toți vor ajunge să le mulțumească celor care îşi rostesc adevărul cu voce tare.

5. Pentru că bărbații trebuie să o părăsească pe Mamă şi să depăşească complexul matern, rănirea lor este necesară.

După ce am prezentat puterea complexului matern, partea din bărbat care tânjeşte mai presus de toate după hrănire şi după siguranță, trebuie de asemenea, să admitem necesara rănire a bărbatului. Strămoşii noştri, cu riturile lor de ieşire din stadiul dependenței specifice copilăriei şi de intrare în stadiul independenței adultului, nu erau cruzi în mod gratuit atunci când îi răneau pe tineri. Rănile erau simbolice, fiind prin urmare încărcate cu o semnificație arhetipală. Rănile erau o formă de sinecdocă, o parte care ilustra întregul, o introducere în rănirea care are loc în lume, o experiență care avea să devină cotidiană începând din acel moment.

Dincolo de rănire, se află un nou nivel de conştiință. Dacă ar fi să trăim fără rănile care, ca un psihopomp, ne duc în necunoscut, fără ciudatele şi minunatele aventuri de pe parcursul călătoriei şi fără trofeele lustruite cu sânge pe care le aducem la întoarcere, ar mai valora oare viața ceva? Prețul pe care îl plătim pentru o conştiință extinsă şi pentru lumi care merită câştigate este rănirea protagonistului, astfel încât acesta să poată deveni Eroul propriei sale vieți.

6. Viețile bărbaților sunt violente pentru că sufletele lor au fost violate.

Rănile pe care bărbații le suferă astăzi nu sunt simbolice, ceea ce înseamnă că ele nu transformă. Deoarece culturii noastre îi lipsesc riturile de trecere semnificative, imagini care să activeze şi să dirijeze energiile sufletului, majoritatea bărbaților moderni se simt apăsați, chiar zdrobiți, de rolurile lor şi de aşteptările, exterioare şi interioare, lansate către ei. În felul acesta nu se atinge nimic care să fie util. Rănile, indi-ferent de felul lor, pot să şi distrugă. 

Bărbații trebuie să-şi recunoască exasperarea care s-a acumulat până la a deveni furie. Ce se întâmplă cu această furie? În cazul unora, ea se manifestă ca depresie, o apăsare generală pe care s-ar putea să o care de-a lungul întregii vieți. Alții o somatizează în diverse zone ale corpului sau o proiectează în jocul paranoic despre noi și ceilalți, despre învingători şi învinşi.

cum bărbații trebuie să-şi canalizeze mânia spre a alimenta schimbările imperative vindecării. Când suntem copii, nu avem încotro şi suferim pasiv. Când rămânem inconştienți, nu putem să nu fim victime. Însă odată ce devenim conştienți, suntem responsabili pentru viețile noastre. Mânia care s-a acumulat de-a lungul anilor, s-a transformat acum în suficientă energie care să fie canalizată în schimbare, rebeliune, în strădania necesară salvării sufletului.

7. Fiecare bărbat poartă un dor profund legat de Tatăl său şi de Tații tribului său.

Pe cât este de mare presiunea interioară, profunda atracție regresivă pe tărâmul Mamei, în aceeaşi măsură trebuie să pară o forță corespunzătoare care să facă posibilă traversarea vastului spațiu intermediar de către psihic. Aceasta era înțelepciunea întruchipată de riturile tribale de trecere dinspre copilărie înspre maturitate. Riturile erau ample, cu impact psihologic şi prelungite pe măsura puterii pe care complexul matern o avea asupra eului emergent.

Bărbații din zilele noastre nu-şi pot revendica propria identitate prin intermediul culturii pentru că sunt obligați să ia alți bărbați neinițiați ca modele sau să cedeze valorilor lipsite de esență ale unei societăţi materialiste. Din nou, înainte ca vindecarea să poată începe, bărbații trebuie să recunoască realitatea a ceea ce se află înlăuntrul lor. Între acele emoții derutante, se află o jale profundă pentru pierderea tatălui personal ca model, companion şi sprijin şi o profundă foame de tați, ca izvor de înţelepciune, alinare şi inspirație.

8. Ca să se vindece, bărbații trebuie să activeze în interiorul lor ceea ce nu au primit din afară.

Bărbații nu pot sta niciodată în realitate, adică nu pot interacționa cu un Celălalt cu adevărat diferit, dacă nu pot discerne efectul complexului lor matern reverberând în interiorul lor. Da, este nevoie de mult curaj, înțelegere şi răbdare, precum şi de muncă susținută, pentru a aduce în conştiință un astfel de material. Este deosebit de dificil pentru bărbați să lucreze cu complexul matern, din moment ce revelarea puterii şi a influenței acestuia în viețile lor tinde să pună în pericol controlul fragil pe care l-au obținut până acum, asupra identității lor masculine. Dar până când bărbații nu-şi vor asuma acest risc, ei vor rămâne blocați într-o identitate compensatoare, care doar le va adânci disocierea interioară şi înstrăinarea de ceilalți.