Personalitatea lui Gérard Encause, cunoscut mai mult sub numele de Papus, se identifica cu miscarea ocultista de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, el fiind extrem de activ atat in societatile esoterice ale vremii sale, cat si in lumea publicisticii. Fondator, alaturi de Stanislas de Guaita, al Ordinului cabalistic al Rozei-Cruci si al Ordinului martinist, Papus a fost in legaturi cu aproape toate scolile esoterice din timpul sau, a avut o contributie majora la aparitia revistelor „L’initiation”, „Le Voile d’Isis”, la infiintarea „Scolii hermetice”. Papus este autor a 400 de articole si 25 de ample lucrari care dau masura preocuparilor sale, a interpretarilor si cunostintelor sale despre un domeniu care a influentat profund lumea literara, religioasa, artistica si chiar politica; in fata atator texte semnate Papus, unii contemporani l-au numit „Balzac al ocultismului”. Cercurile ocultiste pe care le-a frecventat, societatile esoterice si hermetice i-au favorizat intalniri cu stralucite personalitati ale vietii intelectuale franceze si europene. Amintim doar cateva: Jean Moréas, Charles Mauras, Augustin Chaboseau, Victor Emile Michelet, Paul Sedir, René Guénon, John Yarker, Villarino del Villar, Czeslaw Csynski, Peter Davidson.

Papus il considera pe Saint-Yves d’Alveydre ca „maestru intelectual”, iar pe Maitre Philippe ca „maestru spiritual”. A fost in relatii amicale cu multe obediente masonice, printre ele Ritul primitiv si original de Swedenborg, Ritul spaniol, Ritul Memphis-Mitzraim, toate aceste activitati aducandu-i dificultati in relatiile sale cu Marele Orient si cu Marea Loja a Frantei; Guénon i-a devenit ostil, denuntand apartenenta la o societate „contra-initiatica” si prezenta in anturajul sau a unor persoane rau-voitoare. Asa cum se pot evoca multiplele sale activitati si initiative in domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, la fel se poate vorbi despre scrierile lui Papus. Unele dintre cele mai cunoscute sunt reunite intr-un volum, aparut la Paris, in 1892, tradus in multe limbi; a fost tradus cu ani in urma si in limba romana, recent fiind reeditat: Kabbala. Traditia secreta a occidentului; Stiinta secreta, traducere din limba franceza de Radu Duma, Bucuresti, Editura Herald, editia a 8-a, 2018, colectia „Sepher”, 352 p.

Dincolo de intelesul sau clasic, fundamental, de „traditie”, in jurul termenului „cabala” s-a conturat un halou de legenda si mister intretinut in mod artificial, inclusiv prin ortografierea in limba romana „kabbala”, pentru care singura explicatie ar fi apropierea de termenul ebraic „qabala”. Pentru autorii Dictionarului enciclopedic de iudaism „in gandirea evreiasca, invatatura esoterica si mistica sunt asociate in general cu Cabala. Cabala desemneaza totusi un fenomen aparte, intemeiat deopotriva pe esoterism si pe teosofie, care nu-si are echivalent in misticismul clasic, asa cum este el definit de istoria religiilor. Ca toate formele misticii, Cabala se preocupa sa extraga din transcendenta si imanenta divina sensul unui adevar al vietii religioase.”

Cartea lui Papus porneste de la cercetarile unor ganditori precum Saint-Yves d’Alveydre, Fabre d’Olivet, Claude de Saint-Martin, Adam Frank, Eliphas Levi. Aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea, lucrarea lui Papus poate fi asezata in randul celor care incercau sa descopere tainele unei traditii mistice putin cunoscute. Papus sesizeaza de la inceput dificultatea demersului sau, dificultate care-si are originea atat in cunoasterea si stapanirea limbii ebraice, cat si in aprofundarea unei invataturi filosofice putin cunoscute; sa mai adaugam si transcrierea termenilor ebraici pentru a avea imaginea completa a stradaniilor celor care au scris lucrari de pionierat despre o forma de misticism religios diferita de celelalte. De aceea pentru Papus prioritare sunt expunerea originilor Cabalei, prezentarea sistemului cabalistic in ansamblul sau, o expunere a filosofiei Cabalei. O astfel de prezentare ar fi incompleta fara o expunere asupra sefiroturilor, cele zece emanatii prin intermediul carora se manifesta Divinitatea, pornind de la lucrarea Amphitheatrum sapientiae aeternae solivs verae, a lui Henric Khunrath. Papus face referiri si la cartile fundamentale studiului Cabalei Sefer Ietira, Cele treizeci si doua de cai ale intelepciunii si Cele cincizeci de porti ale inteligentei.

Stiinta secreta este cea care reveleaza misterele, este stiinta traditionala, numita in general esoterism, cel care arunca o lumina complet noua asupra trecutului, afirma Papus. Ce intelege Papus prin stiinta secreta, dincolo de acest considerent de ordin general?

Stiinta este imuabila in principiile sale, fata de stiintele supuse unor necontenite schimbari, or cheia intelegerii celor intamplate in vechime sta doar in ceea ce este neschimbator, iar secretul intelegerii ar sta in descifrarea misterelor egiptene.

Papus afirma cu deplin temei ca principiul analogiei este fundamentul doctrinei esoterice si ofera ca exemplu celebrul text enigmatic Tabula smaragdina/Tabla de smarald atribuit lui Hermes Trismegistos. Ce exemplificare mai graitoare a analogiei decat afirmatia lui Hermes:

„Ce e deasupra este la fel cu ce e dedesubt; iar ce e dedesubt e la fel cu ce e deasupra, pentru a implini miracolul unui singur lucru”?

Acest principiu al analogiei este folosit de Papus pentru a defini piatra filosofala ca pe „o simpla condensare energica a Vietii intr-o mica cantitate de materie si ea actioneaza ca un ferment asupra corpurilor in prezenta carora este pusa”. Papus consacra cateva pagini francmasoneriei, gradelor simbolice si templiere, ritului de perfectionare in ritul scotian. Interesanta observatia sa privitoare la gradul de maestru in care candidatul nu trebuie doar sa asculte legenda uciderii maestrului Hiram, ci trebuie sa o retraiasca „devenind personajul principal al reproducerii sale. Intalnim in paginile cartii o prezentare a gradelor masonice, cu o anume insistenta pe unul dintre gradele incarcate de simbolism, Cavaler de Roza-Cruce, grad cunoscut in profunzime de Papus de vreme ce initiase Ordinul cabalistic de Roza-Cruce. Dupa o scurta prezentare a gradelor Ritului Scotian Antic si Acceptat, concluzia lui Papus este ca „gradele simbolice contin in germene intregul sistem, dar numai gradele inalte dezvolta in mod armonios acest germene, in special sub aspect istoric, ele trecand in revista istoria poporului evreu, apoi crestinismul, Tribunalul secret, Ordinele cavaleresti si Templierii.”

In ceea ce priveste constituirea curentelor traditionale, Papus aminteste filosofia hermetica occidentala si traditia orientala, subliniind ca pentru occidentali traditia adecvata spiritului european este cea cabalistica regenerata de crestinism, enumerand ca factori de influenta majora pe Moise, Cabala, elenismul, crestinismul, influenta araba. Stiinta oculta, societatile initiatice din vremea lui Papus incercau un raspuns acolo unde stiinta experimentala nu izbandea, pentru ca cercetarea vizibilului nu era suficienta, iar pentru a ajunge la „Sanctuar” Papus vorbeste de trei cai de acces (calea experimentala, calea mentala, calea sentimentala) sintetizate in „calea unitiva”, prin care un centru de studii esoterice isi va conduce discipolul „pana in planul iluminarii, unde acesta va vedea, in lumina vie, ceea ce este adevarat si ceea ce trebuie inlaturat din invataturile mentalului.”

Pendularea lui Papus intre diversele societati teosofice si initiatice ale vremii sale, abundenata scrierilor, vazuta de unii critici ca semn al unei anume superficialitati, relativul eclectism si nu totdeauna buna alegere a surselor i-a facut pe unii comentatori sa fie circumspecti fata de activitatea sa intensa si fata de scrierile sale. Cu trecerea anilor, suntem la mai bine de veac de la moartea sa, istoricii esoterismului i-au oferit locul cuvenit, incit esoteristul si hermetistul german Valentin Tolberg nu s-a sfiit sa scrie despre evolutia lui Papus ca „orice s-ar spune despre ea si indiferent ca place sau nu, nu este altceva decat incercarea faustiana incununata de succes”.