Trăim într-o epocă în care vorbim mult despre iubire, dar rareori despre ce înseamnă să iubim conștient. Relațiile noastre sunt adesea o oglindă a nevoilor neîmplinite din copilărie, a lipsei de atenție, acceptare sau afecțiune pe care am trăit-o în primii ani.

Psihoterapeutul și autorul David Richo, în cartea sa Cum să fim adulți în relații, propune un model simplu și profund: cei cinci A – cinci nevoi esențiale care, atunci când sunt cultivate, devin darurile unei iubiri mature.

Atenția pentru noi înseamnă concentrare angajată asupra noastră. Înseamnă sensibilitate pentru nevoile și sentimentele noastre. Ne-au acordat părinții noștri tot atâta atenție pe cât au acordat televizorului? Au observat și s-au ocupat tații noștri de sentimentele și fricile noastre cu aceeași grijă pe care au arătat-o mașinilor lor? S-au concentrat asupra noastră tot atâta timp ca și asupra unui meci de fotbal?

A ni se urmări fiecare mișcare, chiar dacă vine din dorința de a ne proteja, nu este atenție, ci intruziune sau supraveghere. Atenția iubitoare adevărată înseamnă a fi observat, nu scrutat. Protejarea peste măsură este o respingere a puterii noastre (și deci a noastră). Atenția autentică vine către noi oricând, nu numai când avem o problemă.

Dacă am fost lipsiți de atenție când eram copii, e posibil să fi învățat să ne ocupăm de noi înșine, să devenim tot mai creativi, să căutăm atenția altor adulți decât părinții noștri. În acest fel, o deficiență a devenit ceva benefic, groapa a devenit portal. În mod asemănător, abilitatea noastră de a ne comporta în manieră adultă poate fi direct proporțională cu măsura în care recunoaștem că lucrul de care aveam nevoie în copilărie nu era acolo pentru a dispune de el. Observarea deficienței din trecut ne va ajuta s-o recunoaștem într-o relație de cuplu prezentă, în loc să continuăm să căutăm ceva ce avem nevoie într-un recipient gol.

A acorda atenție înseamnă a observa și a auzi cuvinte, sentimente și experiențe. În momente de atenție autentică, simțim că suntem profund și cu adevărat înțeleși în ceea ce spunem sau facem și în cine suntem, fără a rămâne ceva neluat în considerare.

Primul A reprezintă esența stării de mindfulness. A fi atenți înseamnă a vă concentra asupra unui lucru sau asupra cuiva în așa fel încât acesta să nu mai fie încețoșat de proiecțiile propriului vostru ego; prin urmare, această stare cere interes și curiozitate pentru misteriosul și surprinzătorul adevăr reprezentat de voi.

Acceptarea

În budism există expresia „strălucirea compasiunii”, care se referă la a privi alte ființe omenești cu acceptare și înțelegere. Acceptarea înseamnă că suntem primiți cu respect împreună cu toate sentimentele, alegerile și trăsăturile noastre personale și sprijiniți pentru a le manifesta. Aceasta ne face să ne simțim în siguranță să cunoaștem și să ne dăruim altora. Abilitatea noastră de a fi intimi crește direct proporțional cu cât de în siguranță ne simțim, iar acest sentiment de siguranță se bazează, în primul rând, pe cât de autentic am fost acceptați în copilărie. Dar, chiar și după ce ne maturizăm, momente sau perioade de acceptare din partea altor adulți pot umple ceva din ce e posibil să fi pierdut când eram copii, astfel că intimitatea constituie încă o opțiune pentru noi toți. Precum în cazul tuturor celor cinci A, nu este niciodată prea târziu să găsim acceptare sau să învățăm s-o oferim.

Dacă am fost lipsiți de acceptare în copilărie, e posibil să ne fi simțit rușinați sau inadecvați. Dar, în același timp, e posibil să fi compensat lipsa, în manieră pozitivă, prin găsirea modului de a ne autoevalua, devenind, prin urmare, mai puțin dependenți de aprobarea altora, astfel încât acum, ca adulți, nu suntem influențați nici de critică, nici de lingușire. Am învățat devreme să ne ancorăm sentimentul propriei valori adânc în psihicul nostru. Aceasta nu numai că ne construiește stima de sine, ci, de asemenea, face să ne fie mai ușor să-i acceptăm pe ceilalți.

Când ni se acordă atenție, suntem auziți și observați. Când suntem acceptați, suntem prețuiți pentru valoarea pe care o avem, fără a fi comparați cu frații și surorile noastre, ci demni de încredere, susținuți, înțeleși și pe deplin aprobați în unicitatea noastră. Simțim o susținere binevoitoare a căii pe care o alegem, indiferent cât de neobișnuită este aceasta; a sentimentelor noastre, indiferent cât de incomode ar fi; a defectelor noastre, indiferent cât de neplăcute sunt ele. Acestea nu sunt numai tolerate, ci și încurajate și prețuite. Suntem perfecți așa cum suntem, iar acest lucru este suficient.

Aprecierea conferă profunzime acceptării: „te admir; sunt încântat de tine; te prețuiesc; te respect; îți recunosc valoarea și întregul tău potențial; îți apreciez unicitatea”. Pentru a dobândi bogățiile propriei valori și ale încrederii de sine, avem nevoie de astfel de încurajări.

Credința unui părinte că un copil are potențial mare generează, într-adevăr, potențial în acel copil. O credință îndelung și încontinuu afirmată conferă oamenilor capacitatea de a o face să devină realitate.

Aprecierea include, de asemenea, și recunoștința pentru orice favoare sau dar pe care l-am putea oferi. Aprecierea în chip de recunoștință constituie o recunoaștere a noastră și a felului în care ne oferim pe noi înșine. Deoarece intimitatea presupune a oferi și a primi, aprecierea favorizează apropierea. Când oferim, instinctiv așteptăm un mulțumesc. Aceasta nu este o așteptare burgheză sau egoistă, ci o dorință ca tranzacția să fie încheiată în mod firesc. Știm că ceva lipsește într-o relație de cuplu dacă recunoștința este absentă.

Afecțiunea

A dărui și a primi iubire este nevoia noastră primordială. Ne exprimăm iubirea emoțional, spiritual și fizic. O atingere sau o îmbrățișare plină de afecțiune din partea cuiva care ne iubește cu adevărat ne poate pătrunde corpurile și ne poate repara sufletele. Toate spaimele noastre, indiferent cât de profunde sunt, pot fi șterse cu o singură mângâiere iubitoare.

Afecțiunea include apropierea sau prezența iubitoare. Primim afecțiune reală când cineva se angajează să fie alături de noi deseori. Aceasta nu înseamnă coabitare constantă, ci disponibilitate demnă de încredere. Ea este opusul abandonului și distanțării.

Compasiunea este o formă de afecțiune. Este răspunsul pe care iubirea îl dă suferinței. Înseamnă să fim dispuși să recunoaștem suferința și să ne intereseze cum ne simțim când o trăim. Este bunăvoința de a ne fi nouă înșine alături în suferință. Această empatie are o calitate liniștitoare, un semn sigur că suntem iubiți. De fapt, empatia pe care o primim de-a lungul vieții este echivalentă cu hrana sufletească oferită de părinți.

Acordarea permisiunii

Instinctiv căutăm întreaga gamă a mișcărilor și emoțiilor în decursul dezvoltării noastre; totuși, putem simți în atmosfera psihologică a căminului permisiunea acordată din inimă de a fi noi înșine, de a avea propriile noastre gânduri și de a le exprima fără teamă de pedeapsă, de a face propriile alegeri și chiar de a păși alături de drum. Avem libertatea de a îndeplini cele două sarcini majore ale maturizării: să ne separăm de părinții noștri și să ne dezvoltăm ca persoane unice. Relația de cuplu nu este în primejdie, indiferent ce sentimente exprimăm.

Care este diferența dintre control și stabilirea limitelor? Controlul are menirea de a ne face să fim așa cum alții au nevoie ca noi să fim. Stabilirea limitelor ne conferă siguranța de a fi noi înșine. În mod paradoxal, nu putem dobândi libertatea fără să avem propriile noastre limite. Ele ne asigură mediul de dezvoltare în care să înflorim.

Ne naștem cu capacitatea de a dansa împreună, dar nu și cu antrenamentul necesar. Exact la fel se întâmplă și în relațiile noastre. Cei cinci A nu sunt doar concepte psihologice, ci pași concreți spre o iubire matură. David Richo ne reamintește că, înainte de a fi parteneri, suntem ființe în proces de învățare – învățăm să fim atenți, să acceptăm, să apreciem, să fim afectuoși și să permitem libertatea celuilalt.

Poate că iubirea conștientă nu este despre a găsi persoana potrivită, ci despre a deveni persoana capabilă să iubească cu adevărat.