Convingerea ca adevarul poate fi cunoscut numai prin viata m-a indemnat sa ma indoiesc de corectitudinea vietii mele; m-a salvat numai faptul ca am reusit sa ma smulg din izolarea mea, sa vad viata adevarata a poporului simplu, truditor, si sa inteleg ca numai aceasta este viata autentica. Mi-am dat seama ca, daca vreau sa inteleg viata si sensul ei, nu trebuie sa duc un trai de parazit, ci sa traiesc o viata autentica si, acceptand sensul pe care i-l da omenirea adevarata, sa-l verific contopindu-ma cu aceasta viata. In acelasi timp, iata ce s-a intamplat cu mine.

Pe tot parcursul acestui an, cand ma intrebam aproape in fiecare minut daca sa-mi pun sau nu capat zilelor cu streangul sau cu glontul, in tot acest timp, cand eram preocupat de gandurile si observatiile despre care am vorbit, inima mea era macinata de un sentiment chinuitor. Nu pot numi acest sentiment altfel decat cautarea lui Dumnezeu. Spun ca aceasta cautare a lui Dumnezeu era un sentiment, si nu un rationament, pentru ca izvora nu dintr-o succesiune a rationamentelor mele ‒ ba era de-a dreptul opusa acestora ‒, ci din inima. Era un sentiment de teama, de singuratate, de parasire in mijlocul acestei lumi straine si de speranta in ajutorul cuiva. Desi eram deplin convins de imposibilitatea existentei lui Dumnezeu (Kant imi demonstrase, si il intelesesem perfect cand spunea ca asa ceva nu se poate demonstra), il cautam pe Dumnezeu, speram ca il voi gasi si ma adresam, dupa vechiul obicei, cu o rugaciune catre cel pe care il cautam si nu il gaseam. Mi-am verificat in minte argumentele lui Kant si Schopenhauer referitoare la imposibilitatea demonstrarii existentei lui Dumnezeu si am inceput sa le dezmint. Cauzalitatea, imi spuneam eu, nu este aceeasi categorie de gandire ca spatiul si timpul. Daca eu exist, exista ceva ce cauzeaza aceasta si o cauza a cauzelor. Iar aceasta cauza a tot ceea ce exista este ceea ce numim Dumnezeu; si am staruit asupra acestui gand si m-am straduit din rasputeri sa sesizez prezenta acestei cauze.

Imediat ce am constientizat existenta unei forte in puterea careia ma  aflu, am simtit posibilitatea vietii. Dar m-am intrebat: „Ce este aceasta  cauza, aceasta forta? Cum sa ma gandesc la ea, cum sa ma raportez la cel pe care il numesc Dumnezeu?” Si imi veneau in minte numai   raspunsurile cunoscute: „El este Creatorul, Ganditorul”. Aceste raspunsuri nu ma multumeau si simteam ca dispare din mine ceea ce   imi este necesar ca sa traiesc. Ma cuprindea groaza si incepeam sa    ma rog la cel pe care il cautam, ca sa ma ajute. Si cu cat ma rugam mai mult, cu atat imi era mai clar ca El nu ma aude si nu exista nimeni  catre care sa ma indrept. Si cu disperarea in inima pentru ca nu  exista Dumnezeu, spuneam: „Doamne, milostiveste-te si mantuieste-ma! Invata-ma, Doamne, Dumnezeul meu!” Dar nu se milostivea  nimeni de mine si simteam ca viata mea se opreste in loc. Dar iarasi  si iarasi, din diverse parti, ajungeam la aceeasi concluzie: nu se poate  sa fi aparut pe lume fara un motiv, fara o cauza si fara un sens, nu pot  fi o pasare cazuta din cuib, asa cum ma simteam. Sa zicem ca sunt o  pasare cazuta din cuib, zac pe spate si piui in iarba inalta; dar piui  pentru ca stiu ca mama m-a purtat in ea, m-a adus pe lume, m-a  incalzit, m-a hranit, m-a iubit. Dar unde este aceasta mama? Daca am  fost aruncat, cine m-a aruncat? Nu pot sa-mi ascund mie insumi faptul  ca cineva m-a zamislit iubindu-ma. Dar cine este acest cineva? Din  nou, Dumnezeu.

„El cunoaste si vede cautarile mele, disperarea si lupta mea. El exista”, imi spuneam eu. Si imediat ce am recunoscut pentru o clipa aceasta, am simtit cum viata urca in mine, am simtit posibilitatea si bucuria vietii. Dar am trecut iarasi de la recunoasterea existentei lui Dumnezeu la cautarea relatiei fata de El si mi s-a infatisat din nou acel Dumnezeu, creatorul nostru, Dumnezeul Treimii, care ni l-a trimis pe Fiul Sau in chip de Mantuitor. Si din nou acest Dumnezeu rupt de lume si de mine s-a topit in fata ochilor mei ca un sloi de gheata, si iarasi nu a mai ramas nimic, si iarasi s-a uscat izvorul vietii. M-a cuprins disperarea si simteam ca nu-mi ramane nimic altceva de facut decat sa ma omor. Si, ceea ce era cel mai rau, simteam ca nici asta nu pot sa fac. Nu de doua, nu de trei, ci de zeci de sute de ori am ajuns in aceste situatii ‒ cand bucurii si inviorare, cand din nou disperare si constientizarea imposibilitatii vietii. Imi amintesc ca odata, pela inceputul primaverii, eram singur in padure si ascultam zvonurile acesteia. Ascultam si ma gandeam la un singur lucru, la unul si acelasi lucru, asa cum ma gandeam mereu in ultimii trei ani. Si din nou il cautam pe Dumnezeu.

„Foarte bine, nu exista Dumnezeu”, imi spuneam eu, „nu exista un Dumnezeu care sa nu fie reprezentarea mea, ci realitatea, asa cum este toata viata mea; nu exista un astfel de Dumnezeu. Si nimic, niciun fel de minuni nu pot dovedi acest lucru, pentru ca minunile ar fi tot o reprezentare a mea, pe deasupra, si irationala.” „Dar conceptul meu despre Dumnezeu, despre cel pe care il caut?” ma intrebam eu. „Acest concept de unde a aparut?” Si la acest gand se inaltau din nou in mine valurile vesele ale vietii. Totul prindea viata in jurul meu si capata sens. Dar bucuria mea nu dura mult. Mintea isi continua framantarea. „Conceptul de Dumnezeu nu este Dumnezeu”, imi spuneam eu. „Conceptul este ceva ce ia nastere in mine, conceptia despre Dumnezeu este ceea ce pot sau nu sa trezesc in mine insumi. Nu este ceea ce caut eu. Caut acel ceva fara de care viata nu poate exista.” Si, din nou, totul incepea sa moara in jurul meu si in mine, si din nou imi venea sa-mi pun capat zilelor.

Cu mine se intamplase cam in felul urmator: nu mai tineam minte cand fusesem asezat in barca, impins de la un tarm necunoscut mie, mi se aratase directia spre celalalt mal, mi se pusesera vaslele in mainile neexperimentate si fusesem lasat singur. Am actionat cu vaslele cum m-am priceput si am plutit; dar cu cat ajungeam mai aproape de mijlocul raului, cu atat curentul era mai puternic si ma indeparta de tinta; si intalneam tot mai des navigatori care, asemenea mie, fusesera luati de curent.

Erau navigatori singuratici, care continuau sa vasleasca; erau navigatori care aruncasera vaslele; erau barci mari si corabii pline cu oameni; unii luptau impotriva curentului, altii se lasau in voia lui. Si cu cat mergeam mai departe, privind in josul raului la toti cei care pluteau, uitam directia care mi se daduse. Cand am ajuns chiar in mijlocul raului, in inghesuiala de barci si corabii care se duceau in jos, am pierdut de tot directia si am lasat vaslele. Din toate partile, navigatorii din jurul meu pluteau in josul raului cu mare veselie si bucurie, asigurandu-se intre ei si asigurandu-ma si pe mine ca nu poate exista alta directie. Si eu i-am crezut si am plutit laolalta cu ei. Si curentul m-a dus departe. Atat de departe, ca am auzit vuietul pragurilor de care urma sa ma izbesc si am vazut barcile care s-au zdrobit de ele. Si atunci mi-am venit in fire. Mult timp nu am putut intelege ce se intamplase cu mine. Vedeam in fata mea numai pieirea spre care alergam si de care ma temeam, nu zaream salvarea nicaieri si nu stiam ce sa fac. Dar, privind inapoi, am vazut nenumarate barci care luptau impotriva curentului, inversunate, fara incetare, mi-am amintit de tarm, de vasle si de directie si am inceput sa vaslesc inapoi, impotriva curentului si catre tarm.

Tarmul era Dumnezeu, directia era traditia, vaslele erau libertatea care mi se acordase de a vasli spre tarm, adica de a ma uni cu Domnul. Si astfel, forta vietii a reinviat in mine si eu am inceput sa traiesc din nou.

Un fragment de Lev Tolstoi extras din volumul Spovedanie - Cautand sensul vietii (Autobiografia).