În natură, toate au un început, o sămânță, o formă incipientă, o formă diafană ce devine tot mai grosieră, se mărește, se dezvoltă pentru un timp, apoi se micșorează, revenind la forma de început. Picătura de ploaie în care joacă atât de frumos raza soarelui a fost extrasă din ocean sub formă de vapori, care au fost purtați departe în atmosferă, ajungând într-o zonă unde au fost transformați în apă și au căzut pe pământ în forma sa prezentă – pentru se preface iarăși în vapori. Astfel se întâmplă cu toate lucrurile din natura înconjurătoare.

Toate cele ce țin de planul cunoașterii noastre au același ritm, asemănându-se inspirației și expirației din corpul omenesc. Toate lucrurile din lumea creată urmează această succesiune: creștere, descreștere, apoi din nou creștere, și din nou descreștere. Fiecare pisc are o vale și fiecare vale are un pisc. Aceeași lege se aplică universului ca întreg, din pricina uniformității sale. Acest Univers trebuie să se resoarbă în cauzele sale; Soarele, Luna, stelele și Pământul, trupul și sufletul, și toate lucrurile din acest Univers trebuie să fie resorbite în cauzele lor subtile, trebuie să dispară, să fie nimicite, pentru a ne exprima astfel. Însă ele vor persista în cauze ca forme mai subtile. Din aceste forme subtile se vor ivi din nou, sub chipul unui Pământ, unui Soare, a unei Luni și a unor stele noi.

Se cuvine să mai știm ceva despre această succesiune a creșterii și decăderii. Sămânța provine din copac; ea nu devine imediat copac, ci are o perioadă de inactivitate, sau, mai bine zis, o perioadă de acțiune foarte subtilă și nemanifestată. Sămânța trebuie să lucreze o vreme sub pământ. Ea se desface în bucăți, decade, ca să spunem așa, iar regenerarea provine tocmai din această degradare.

La începuturi, întreg acest Univers trebuie să lucreze în același mod o perioadă, în acea formă minimală, nevăzută și nemanifestată, care este numită „haos”; apoi, din ea se ivește o nouă proiecție. O perioadă de manifestare a aces-tui Univers, considerată în totalitatea ei – retragerea într-o formă subtilă, rămânerea acolo pentru o vreme, apoi noua apariție – se numește în sanscrită Kalpa, sau Ciclu.

Aici trebuie să răspundem unei întrebări foarte importante, mai ales pentru epoca modernă. Constatăm că formele mai subtile se dezvoltă încet, devenind treptat tot mai grosiere. Am văzut că între cauză și efect există o perfectă identitate, efectul fiind doar o altă formă a cauzei. Prin urmare, tot acest Univers nu poate să se ivească din nimic. Nimic nu apare fără a avea o cauză, iar cauza este efectul într-o altă formă.

Atunci, din ce s-a ivit acest Univers? Dintr-un Univers anterior mai subtil. Din ce s-au ivit oamenii? Dintr-o formă anterioară mai subtilă. Din ce s-a ivit copacul? Din sămânță; copacul în totalitatea sa exista în sămânță. El iese la iveală, devenind manifest. Așadar, întreg acest Univers a fost creat chiar din acest Univers care exista într-o formă mai subtilă. El s-a manifestat acum și va reveni la acea formă subtilă, apoi se va manifesta din nou.

Vedem, deci, că formele mai subtile se manifestă lent și devin din ce în ce mai grosiere, până când își ating limita, iar, când și-au atins limita, revin la forme din ce în ce mai subtile. Această trecere de la subtil la grosier, prin simpla modificare a felului în care sunt dispuse părțile, ca să spunem așa, este ceea ce modernii numesc „evoluție”.

Acest lucru este cât se poate de adevărat, o vedem în viețile noastre. Niciun om cu scaun la cap nu poate polemiza cu acești evoluționiști. Dar mai trebuie să știm ceva. Trebuie să facem un pas mai departe. Asta înseamnă că fiecare evoluție este precedată de o involuție. Sămânța este tatăl copacului, însă un alt copac a fost tatăl seminței. Sămânța este forma subtilă din care provine copacul cel mare, iar un alt copac la fel de mare a fost forma care a involuat devenind acea sămânță.

Întregul Univers a fost prezent în Universul cosmic subtil. Neînsemnata celulă, care se transformă ulterior într-un om, era, pur și simplu, un om involuat care, prin evoluție, ajunge om. Dacă acest lucru este limpede, nu avem de ce polemiza cu evoluționiștii, deoarece, dacă admit această etapă, în loc de a fi demolatorii religiei, se vor transforma în cei mai mari susținători ai ei.

Prin urmare, nimic nu poate fi creat din nimic. Toate lucrurile există din veșnicie și vor exista veșnic. Doar că mișcarea este o succesiune sinuoasă, cu suișuri și coborâșuri, cu reveniri la forme mai subtile și apariții în manifestări grosiere. Această involuție și evoluție este specifică naturii în totalita-tea ei. Întreaga linie de evoluție, începând de la formele cele mai rudimentare ale vieții și ajungând până la punctul cel mai înalt, reprezentat de omul desăvârșit, trebuie să fi fost involuția a altceva.

Întrebarea este: Involuția a ce? Ce anume a fost implicat aici? Dumnezeu. Evoluționistul îți va spune că nu poate fi Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este inteligent, iar noi descoperim că inteligența se dezvoltă mult mai târziu în cursul evoluției. O descoperim doar la om și la animalele superioare, dar a fost nevoie să treacă milioane de ani până la apariția ei. La o analiză mai atentă, această obiecție a evoluționiștilor nu este validă, după cum vom vedea aplicând teoria noastră.

Copacul se ivește din sămânță și se întoarce în sămânță; începutul și sfârșitul sunt identice. Pământul se ivește din cauza care-i este proprie și revine la ea. Știm că dacă putem descoperi începutul, putem descoperi sfârșitul. Și invers, dacă descoperim sfârșitul, putem descoperi începutul. Dacă este așa, să luăm întreaga linie de evoluție, de la protoplasmă, la un capăt, la omul desăvârșit de la celălalt capăt, iar toată această linie reprezintă o singură viață. Ea sfârșește prin apariția omului desăvârșit, așadar, la început, trebuie să fi fost tot astfel.

Prin urmare, protoplasma a reprezentat involuția celei mai înalte forme de inteligență. Poate că nu este evident pentru voi, dar tocmai această inteligență implicită se desfășoară până ce devine manifestă în omul desăvârșit. Acest lucru poate fi demonstrat matematic. Dacă legea conservării energiei este adevărată, nu poți obține nimic dintr-un mecanism dacă nu l-ai pus acolo de la bun început. Obții din partea mașinii exact atâta energie câtă ai pus acolo, sub forma apei și a cărbunilor, nici mai multă, nici mai puțină. Munca pe care o fac acum este exact ce am pus în mine, sub forma aerului, alimentelor și a altor lucruri. Se schimbă doar modul de manifestare. În economia Universului nu se poate adăuga sau scoate nicio particulă de materie, niciun cal-putere. Dacă așa stau lucrurile, ce este această inteligență?

Dacă nu era prezentă în protoplasmă, ea trebuie să se fi ivit brusc, din nimic – ceea ce este absurd. Prin urmare, este logic că omul desăvârșit, omul liber, omul divin, care a trecut dincolo de legile naturii, care transcende totul, care nu mai este nevoit să parcurgă procesul evoluției, să treacă prin naștere și moarte, acest om pe care creștinii îl numesc „omul hristic”, budiștii „omul trezit”, iar yoghinii „omul eliberat” – acest om desăvârșit, care este ultima verigă din lanțul evoluției, a fost cândva involuat la nivelul celulei protoplasmatice, care se află la celălalt capăt al aceluiași lanț. 

Aplicând această logică la scara întregului Univers, descoperim că inteligența trebuie să fie Domnul creației, cauza ei. Care este cea mai elevată concepție a omului asupra acestui Univers? Este inteligența, adecvarea diferitelor părți, dovedind inteligență, exact ceea ce încerca să exprime vechea teorie a proiectului divin. La început a fost, așadar, inteligența. Dacă, la început, inteligența este o prezență implicită, la sfârșit, inteligența se situează pe un nivel de evoluție superior. Prin urmare, cuantumul total al inteligenței etalate în Univers trebuie să reprezinte inteligența universală implicită desfășurându-și toate potențialitățile sale. Această inteligență universală este ceea ce numim Dumnezeu.