Cuvintele mistic si misticism nu inceteaza sa prolifereze, indiferent de domeniul in care apar ele sunt insotite de un dinamism efervescent. Pentru a surprinde natura misticii crestine este nevoie de intelegerea unor miscatoare si secrete influente care si-au pus amprenta asupra caracteristicilor sale esentiale. Cuvantul „mistic” a aparut in secolul al XIV-lea, mai tarziu raspandindu-se si derivatele sale, fenomen care a adus cu sine extensia sensului si uneori chiar taierea radacinii religioase, incat astazi e un loc comun ca publicatiile despre fenomenul mistic sa sublinieze absenta contururilor precise ale termenului mistic, precum si a termenilor derivati. Dar aceasta constatare este insotita de necesitatea de a oferi o definitie de tip euristic destinata sa precizeze care este directia asteptata atunci cand se vorbeste despre mistica.

Este vorba despre un fenomen al experientei interioare, al imediatului, mai putin al reflectiei, conceptiei, experienta mistica avand un caracter inefabil. Semnul caracteristic este intensitatea nevoii religioase care se exprima in sentiment si gandire, in existenta si stil de viata. Experienta mistica se straduieste sa atinga realul in el insusi, perceput ca un absolut, si pentru a face aceasta inventeaza demersuri non-rationale. Pentru ea, orice filosofie se opreste la o idee a realului, nu atinge realul insusi ca absolut. Este clar ca experienta religioasa a ridicat totdeauna probleme in masura in care se gasea confruntata cu demersul filosofic si metafizic, ea insasi in cautarea intelepciunii traite. Istoricii spiritualitatii au cultivat o maniera de a contrapune traditia ebraica si traditia greaca: o apropiere intelectuala a Fiintei care apare ca Bine, Frumos, Unu, pe de o parte, credinta intr-un Dumnezeu prezent activ in istorie, de cealalta parte; un Dumnezeu al transcendentei, absolut, abstract, etern opus lui Iahve, Dumnezeu al Aliantei, inceput si sfarsit al lumii, care priveste neancetat cu bunavointa spre oameni.  Sunt ganduri care trebuie sa-l fi animat si pe nestiutul autor al unui enigmatic tratat scris in Evul Mediu: O carte despre contemplatie numita Norul Necunoasterii sau cum este unit sufletul cu Dumnezeu, traducere, cuvant-inainte si note: Gheorghe Fedorovici, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Spiritualitate crestina”, editia a 2-a, 2019, 256 p. Nu putini au fost cei care au incercat sa afle cine a fost autorul anonim, cel care a asternut in paginile manuscrisului sau experienta intalnirii interioare a omului cu divinitatea, dar dincolo de supozitii neimplinite nu a ramas decat certitudinea influentelor lui Dionisie Areopagitul, cel care cu Teologia mistica a pus bazele doctrinei mistice, cel care prin geniul sau speculativ a influentat generatiile care i-au urmat.

Teologia mistica a lui Dionisie Areopagitul este neasteptat de restransa ca numar de pagini si cu toate acestea continua sa aiba un rol dintre cele mai insemnate in literatura si in gandirea crestina. Pentru cei preocupati de aprofundarea intelesului tainic, mistic al credintei, Teologia mistica, cu radacinile sale adanc coboratoare in metafizica neoplatoniciana, este o lectura decisiva. Calea propusa de Dionisie pentru apropierea noastra de Dumnezeu este calea apofatica, a cunoasterii prin necunoastere, a inaintarii „in intunericul cel cu adevarat mistic al necunoasterii”, in intunericul supra-luminos. Autorul necunoscut al Norului Necunoasterii isi indeamna cititorii sa-l urmeze intr-o lucrare care nu poate fi atinsa prin curiozitate intelectuala si nici prin imaginatie, caci norul si intunericul despre care vorbeste autorul nu sunt cele fizice, cele ale lumii inconjuratoare:

„atunci cand zic intuneric, am in vedere o lipsa de 

cunoastere, ca atunci cand, din pricina ca nu le  privesti cu

ochiul tau spiritual, sunt intunecoase  pentru tine toate acele

lucruri pe care nu le cunosti ori le-ai uitat. Si din aceasta cauza

nu este numit nor de aer, ci nor de necunoastere cel aflat intre

tine  si Dumnezeul tau.”

Desi asupra termenului „mistica” persista unele controverse, totdeauna a fost acceptata ideea ca termenul mistic trimite la o realitate ascunsa, la interioritatea experientei directe a prezentei lui Dumnezeu, efortul de interiorizare fiind definitoriu experientei mistice, experienta care se situeaza dincolo de operatiunile intelectuale, gand prin care Plotin prefigura celebra spusa a lui Blaise Pascal: Dumnezeu al lui Avram, Isac si Iacob, nu Dumnezeu al filosofilor si savantilor. Norul Necunoasterii cere credinciosului ca prin lucrarea sa vrednica sa apropie virtutile, alungand pacatele, cere sa urmeze caile vietii contemplative, sa nu se abata de la lectura, meditatie si rugaciune. De la primele randuri ale cartii autorul isi indeamna cititorul la un exercitiu de smerenie si sinceritate, cerandu-i sa-i citeasca paginile numai daca o face dintr-o chemare launtrica, dintr-o trebuinta interioara:

„Caci, oricat de multa stiinta despre toate lucrurile spirituale

create ar putea avea un om, totusi nu va putea ajunge

niciodata prin propria sa intelegere la cunoasterea unui lucru

duhovnicesc necreat, care nu este altceva decat Dumnezeu.

Insa prin desfiintarea intelegerii sale va putea, pentru ca

singurul lucru inaintea caruia intelegerea se desfiinteaza pe

sine este Dumnezeu. Si de aceea a spus Sfantul Dionisie ca cea

mai adevarata cunoastere a lui Dumnezeu este aceea prin care

El este cunoscut prin necunoastere.”

 

Curentul mistic avea sa capete amploare in intregul Ev Mediu, secolul al XIV-lea fiind dominat de mistica renana, reprezentata de Meister Eckhart si de discipolii sai Johannes Tauler si Heinrich Seuse. Printre ganditorii medievali, Meister Eckhart este unul dintre cei mai originali, aproape atipic, nefiind nici teolog, stricto sensu, nici mistic care-si povesteste viziunile. A fost si una si alta, deopotriva mistic si teolog, Lesemeister si Lebemeister. A predicat si a predat in numeroase orase ale Europei, predicile sale au fost copiate, din acest motiv si deformate, fiind folosite in acuzarea sa. Eckhart a scris despre omul nobil ca omul care va sti sa dobandeasca imparatia aflata intr-un tinut indepartat, a scris despre detasare, dar nu ca despre o stare de retragere din lume, recules in sine, ci despre detasarea vazuta ca una dintre virtutile cele mai de pret, pentru ca

„ adevarata detasare sta in aceea ca spiritul ramane la fel de

insensibil la toate incercarile bucuriei si suferintei, ale cinstei,

pagubei si greselii, precum muntele de plumb fata de o boare

de vant. Aceasta detasare imuabila il conduce pe om spre cea

mai marea semanare cu Dumnezeu. [...] Detasarea il conduce

pe om la puritate, de la puritate la simplitate si de la

simplitate la neschimbare.”

Meister Eckhart este autorul unei opere in care se imbina metafizica, mistica si teologia, preocuparile teologice si spirituale rostite sau scrise in latina si germana, exercitiile de scoala sau expunerile teoretice. 

Opera sa umanista si mistica il consacra pe Ioan al Crucii drept referinta majora a misticii si spiritualitatii crestine. Ioan al Crucii nu a scris o carte cu titlul Noaptea intunecata, dar primul vers al poemului este „In noaptea intunecata”; simbolul noptii este cheia modului de gandire si este legat de experienta mistica a lui Ioan al Crucii in noaptea intunecata a simturilor si noaptea intunecata a spiritului. Sunt starile de intensa, de dramatica traire ale celui care vrea sa se elibereze de propria natura senzuala pentru a se cufunda in natura spirituala. Poemul si comentariile au fost rostite „de catre un suflet care a atins starea de desavarsire, adica unirea intru dragoste cu Dumnezeu. El a trecut prin dura osteneala si prin toate celelalte suferinte si cazne, pe care le aduce cu sine calea ingusta care duce la viata vesnica”. 

Noaptea intunecata a simturilor este cea in care sufletul este scos de Dumnezeu din stadiul incepatorilor, se desprinde de meditatia discursiva, de dorinte trufase, renunta la avaritia spirituala, la imperfectiuni cum ar fi necuratirea, mania, lenea spirituala, invidia. „Aceasta Noapte, despre care spuneam ca este contemplatia, creeaza in oamenii spiritului doua feluri de tenebre sau purificari, corespunzatoare cu cele doua parti ale omului, cea senzitiva si cea spirituala”, atentioneaza Ioan al Crucii. Prima noapte este amara si teribila, in vreme ce a doua este mai ingrozitoare si inspaimantatoare. Misticul spaniol descrie in termeni clari procesul prin care are loc purificarea simturilor, indepartarea de meditatia discursiva si gandirea cercetatoare, sufletul optand pentru calm si liniste, „caci contemplatia nu este altceva decat o inraurire tainica, pasnica si iubitoare a lui Dumnezeu care, daca nu este impiedicata, inflacareaza sufletul cu duhul iubirii”. 

Intentia autorului Norului Necunoasterii nu a fost sa scrie o introducere in teologia mistica, ci sa retraseze punctele forte ale experientei lui Dumnezeu, sa-l invite pe cititor sa-si intoarca privirea catre cunoasterea prin inima, afectiva, catre interioritatea care deschide calea transformarii spirituale.