Psihanaliza este creatia mea; vreme de zece ani, m-am ocupat singur de acest domeniu si tot vreme de zece ani doar asupra mea s-au abatut criticile prin care contemporanii mei îsi exprimau nemultumirea asupra psihanalizei, cat si capriciile lor de moment. Cred ca si astazi, cand nu mai sunt deloc singurul psihanalist pe pamant, nimeni nu intelege mai bine decat mine ce este psihanaliza, prin ce difera ea de alte modalitati de explorare a vietii psihice, ce se poate desemna prin termenul de „psihanaliza” sau cum ar mai putea fi ea denumita.

In anul 1904, am avut pentru prima data ocazia sa vorbesc public despre psihanaliza, intr-o universitate americana, si, constient de importanta acestui fapt pentru obiectivele pe care le urmaream, am declarat atunci ca nu eu sunt cel care a adus psihanaliza la lumina zilei, ca doctorul Josef Breuer merita aceasta intaietate, pe vremea cand, inca student fiind, eram ocupat cu trecerea examenelor (intre 1880 si 1882). Dar cativa prieteni binevoitori mi-au spus ca nu trebuie sa merg prea departe cu recunostinta si ca ar fi bine, dupa cum am procedat ulterior, sa arat lumii ca „procedeul cathartic” al doctorului Breuer constituia doar o faza preliminara a psihanalizei, iar psihanaliza propriu-zisa dateaza din ziua in care, respingand tehnica hipnozei, am introdus tehnica „asocierilor libere”.

Stim astazi – iar acest lucru este una dintre cele mai recente descoperiri ale psihanalizei – ca trebuie sa punem pe primul loc conflictul efectiv si cauza determinanta a bolii. Exact asta faceam Breuer si cu mine inca de la primele aplicatii ale metodei cathartice. Ii atrageam atentia bolnavului asupra scenei traumatice in cursul careia se produsese simptomul si cautam sa descoperim in aceasta scena conflictul psihologic, pentru a elibera sentimentul refulat. Facand acest lucru, am reusit sa descoperim procesul psihic caracteristic nevrozelor, caruia i-am dat mai tarziu numele de regresie.

Asocierile libere pe care le facea bolnavul la sugestia noastra mergeau de la scena pe care cautam s-o reconstituim pana la evenimente psihice anterioare si ii obligau asadar pe psihanalistii care doreau sa corecteze prezentul sa se ocupe astfel de trecutul pacientului. Aceasta regresie mergea din ce in ce mai adanc in trecut, iar noi credeam ca atinge chiar perioada pubertatii; dar anumite esecuri si lacune au facut ca analiza sa urmareasca regresia pana in primii ani ai copilariei, intr-o zona temporala inaccesibila pana atunci oricarei observatii. Aceasta directie nu a intarziat sa devina una dintre trasaturile caracteristice ale psihanalizei. Am constatat ca psihanaliza era incapabila sa rezolve starea actuala a pacientului fara sa faca apel la un trecut care, fara a fi patogen, imprimase evenimentului ulterior pecetea bolii. Teoria refularii este pilonul pe care se sprijina edificiul psihanalizei; este partea esentiala, desi nu reprezinta decat expresia teoretica a unei experiente pe care o putem reproduce ori de cate ori dorim atunci cand analizam cazul unui nevrotic, fara a face apel la hipnoza.

La un moment dat, te lovesti de o rezistenta care se opune travaliului analitic – pacientul pretextand o lacuna de memorie, pentru ca toata munca psihanalistului sa se duca pe apa sambetei. Aplicand hipnoza, nu reusim decat sa disimulam aceasta rezistenta si de aceea istoria psihanalizei propriu-zise incepe din ziua inovatiei tehnice care consta in abandonul hipnozei. Interpretarea teoretica a coincidentei intre aceasta rezistenta si o amnezie conduce inevitabil la conceperea activitatii psihice inconstiente, domeniu care apartine psihanalizei si care, in orice caz, difera considerabil de speculatiile filosofilor asupra inconstientului. De aceea, putem spune ca teoria psihanalitica reprezinta o tentativa de a face intelese doua constatari singulare si neasteptate pe care le facem atunci cand incercam sa reducem simptomele morbide ale nevroticilor la sursele lor, adica la evenimentele survenite in trecutul bolnavului; vorbim aici despre transfer si despre rezistenta. Orice demers care are legatura cu aceste doua fapte si cu punctul de plecare al maladiei are dreptul de a se numi psihanalitic, chiar daca se ajunge la rezultate diferite de cele pe care le-am obtinut eu. Dar cel care abordeaza alte aspecte ale problemei si face abstractie de cele doua premise nu va putea, daca se incapataneaza sa se creada psihanalist, sa scape de reprosul de a fi violat un drept de proprietate printr-o tentativa de imitatie.

In ceea ce priveste interpretarea viselor, voi fi cat se poate de scurt. A fost, ca sa zic asa, primul rezultat al inovatiei tehnice pe care am adoptat-o, atunci cand, urmand o vaga intuitie, m-am decis sa inlocuiesc hipnoza cu metoda asocierilor libere. Dar nu curiozitatea stiintifica m-a impins sa inteleg visele, caci nicio influenta, din cate stiu eu, nu mi-a calauzit interesul in aceasta directie si nu m-a facut sa intrevad rezultate spectaculoase in acest domeniu. Nici inainte de despartirea mea de Breuer nu am avut vreodata timp sa-l informez, macar pe scurt, ca am inceput sa interpretez visele. Avand in vedere maniera in care am facut aceasta ultima descoperire, simbolismul limbajului viselor nu mi-a s-a dezvaluit decat in ultima instanta,tarziu, prin conceptul sexualitatii infantile, despre care nu fusese vorba in primii ani ai tatonarilor psihanalizei. Singurul lucru pe care l-am constatat treptat a fost faptul ca trebuia sa vedem in experientele psihice actuale efecte ale trecutului pacientului. Dar cercetatorul descopera deseori mai mult decat cauta. In observatiile mele clinice eram condus in perioade din ce in ce mai indepartate ale vietii pacientului si am crezut, la un moment dat, ca ma pot opri la pubertate, adica in vremea trezirii obisnuite a impulsurilor sexuale. Doar prin succesul obtinut de interpretarea viselor am gasit forta de a astepta si de a persevera.

Am deprins obiceiul de a aprecia capacitatea de intelegere a psihologilor in functie de atitudinea acestora fata de interpretarea viselor si am constatat cu satisfactie ca cea mai mare parte a adversarilor psihanalizei evitau sa se aventureze pe acest teren sau, atunci cand incercau sa o faca, se comportau fata de vise extrem de neindemanatec. Am facut propriile mele observatii din necesitate, ajutandu-ma de o serie de vise personale, care mi-au permis sa urmaresc toate evenimentele petrecute in anii copilariei; si astazi mai cred ca acest fel de analiza poate fi suficient atunci cand avem de-a face cu un visator prolific si cu un om care nu se indeparteaza prea mult de normalitate.

Daca fac abstractie de tulburarile si confuzia vremii actuale si imi amintesc de toti acei ani de singuratate stiintifica, imi pare ca au fost timpuri frumoase si eroice: „splendida izolare” avea avantajele ei si nu era lipsita de farmec. Nu aveam nicio lucrare de citit despre problemele care ma interesau, nu trebuia sa ascult de obiectiile adversarilor prost informati, nu ma aflam sub imperiul niciunei influente si nu eram grabit de nimeni si de nimic. Invatasem sa-mi tin in frau speculatiile si, urmand sfaturile nepieritoare ale profesorului Charcot, luasem obiceiul sa reiau fara incetare aceleasi cercetari si observatii, pana cand incepeau sa-mi dezvaluie ceva.