Marie-Louise von Franz a fost una dintre principalele colaboratoare si continuatoare ale lui C.G. Jung. Cartile sale au inceput sa le fie cunoscute si cititorilor romani, pana acum fiind traduse Psihoterapie. Experienta unui practicant jungian si Dimensiuni arhetipale ale psihicului, la Editura Herald, Visele si moartea, la Editura Nemira. O mentiune aparte pentru traducerea si comentariile pe care Marie-Louise von Franz le-a facut tratatului alchimic Aurora Consurgens, atribuit lui Toma de Aquino. Traducerea si comentariile au fost incluse in volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis, al Operelor complete ale lui C.G. Jung – traducere in limba romana la Editura Trei –, ca semn al pretuirii activitatii colaboratoarei sale. In 2016, cartilor doamnei Marie-Louise von Franz traduse in limba romana li s-a mai adaugat una: Psihic si materie, Bucuresti, Editura Herald, traducere din limba germana: Ida Alexandrescu, 350 p. 

Este un fapt de mult acceptat ca evolutia psihiatriei in secolul al XX-lea a stat sub semnul descoperirii inconstientului, pornind de la existenta unei realitati psihice dincolo de constiinta eului. Cei doi descoperitori ai inconstientului au fost Sigmund Freud si C.G. Jung, discipol al celui dintii; la un moment dat, cei doi s-au despartit – una dintre fericitele despartiri intelectuale! Jung va intelege prin psihic totalitatea constiintei, va accentua caracterul de normalitate al anumitor complexe, va studia arhetipurile in formele lor psihice de manifestare, va pune in evidenta echivalenta sensului in abordarea sincronicitatii, va  incerca sa arate ca numarul este singurul element prin care putem percepe ordinea lumii, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezinta in relatie cu stiinta, cu mitologiile, cu filosofia.

Publicarea integrala a operei lui C.G. Jung, incheiata apoteotic cu tiparirea unei scrieri asupra careia autorul a pastrat si cultivat misterul, Cartea Rosie, aparuta postum, ingaduie sa iasa la iveala amploarea preocuparilor si studiilor sale, care trec mult dincolo de granitele inerente oricarei discipline – in acest caz, psihiatria. C.G. Jung a fost un inaintemergator, si-a ajutat contemporanii sa redescopere alchimia si gindirea orientala, nu a respins aprioric nici o cale de cercetare care il putea apropia si mai mult de tainele psihicului, de intelegerea lumii, a naturii „care contine totul, deci si necunoscutul...inclusiv materia.” Pe urmele prietenului sau Richard Wilhelm, C.G. Jung s-a apropiat de citeva texte fundamentale ale gindirii chineze, printre care Yi Jing,  construit integral pe principiul sincronicitatii, notiune prin care Jung ne invita sa contemplam in acelasi timp domeniile complementare ale psihicului si materiei, domenii pana atunci privite separat, dupa cum observa M.-L. von Franz.

Sincronicitatea se refera la aspectul unitar al existentei care transcende constiinta, ceea ce Jung numea unus mundus si ceea ce filosofia medievala numea „Sapientia Dei”. Jung duce gandul mai departe si face o apropiere intre unus mundus si mandala, omologul sau psihic; mandala a fost folosita ca instrument de divinatie pentru explorarea „cunoasterii absolute” si a fost folosita o lunga perioada de la Ramon Llull pana la Leibniz, pe fondul revitalizarii cautarilor alchimice; pentru Jung, spiritul lui unus mundus ar fi mercurul alchimic, adica „inconstienta originara, care contine in ea toate contrariile”.

Una dintre marile enigme ale oamenilor din vechime, dar si vremurile noastre, este timpul, fluxul temporal osciland intre trecut, prezent si viitor. M.-L. von Franz face o pertinenta incursiune in stravechi credinte despre timp, pentru a ajunge la cercetari moderne; scriind despre timpul linear si timpul ciclic, autoarea considera ca intelegerea acestora este facilitata de imaginea spiralei, simbol in care Jung vedea constientizarea samburelui sufletului, a sinelui. Dar timpul nu este numai masurarea prin mijloace tehnice; exista si o experienta subiectiva a timpului, care variaza de la individ la individ. Pornind de la Yi Jing si visele pacientilor sai in care evenimente exterioare relevau un sens simbolic similar cu cel al imaginilor onirice, Jung avea sa observe ca „in astfel de momente, psihicul si materia nu par a mai forma realitati separate, ci se regasesc, intr-un mod ordonat, intr-o singura situatie simbolica semnificativa. Totul se intampla atunci ca si cum lumea fizica si psihica nu ar fi decat fatetele unei singure si unice realitati.” Subiect complex si paradoxal, timpul a preocupat nu doar pe filosofi, de la Platon la Bergson; relativitatea sa a fost exprimata si in basme – avem si noi exemplul tulburatorului basm Tinerete fara batranete si viata fara de moarte –, dar si in straturile profunde ale inconstientului. Intr-un model schematic, in cercuri concentrice, de la exterior catre interior se succed timpul egoului, inconstientul personal, aionii arhetipali si aionii de reinnoire a sinelui; in centru este butucul gol al rotii, domeniul nontimpului, butucul despre care scria Lao Zi: „Treizeci de spite se unesc in butucul rotilor: In golul din centru consta folosirea lor”, iar Marie-Louise von Franz noteaza pe marginea gandului inteleptului chinez:

„Cu cat ne apropiem de cercul exterior, cu

atat patrundem mai mult in domeniul timpului, in forma

sa familiara.”

Este stiut ca in jurul anului 1930 C.G. Jung s-a apropiat tot mai mult de alchimie, atat prin lecturile traducerilor textelor chineze facute de Richard Wilhelm, cit si prin scrierile alchimice in greaca si latina, Marie-Louise von Franz fiind cea care ordona textele alchimice, iar unde era cazul facea traducerea lor. Jung a studiat opera lui Zosimos, un invatat grec din secolul al III-lea d.H., care a scris despre Anthropos, zeul-om, „prabusit sau coborat in materie, care trebuia eliberat si salvat de catre oameni din legaturile acestei lumi materiale si trecatoare”. In opinia lui Jung, aici este vorba despre un proces inconstient de proiectie, iar omul-zeu nu va fi cautat intr-un spatiu metafizic si in afara lumii, ci in materia insasi, care contine misterul zeului incarnat – ceea ce in limbajul omului modern, scrie M.-L. von Franz, este secretul Sinelui, totalitatea omului care transcende eul constient. Mult timp, mare parte din psihic se situa in afara individului, tinea de materia animata a universului. Jung afirma ca diferentierea dintre spirit si materie este etichetarea a doua manifestari ale fiintei in sine, pe care omul le experimenteaza:

„cea spirituala in interior, iar cea materiala in

exterior”.

Una dintre ideile Antichitatii, pe seama careia a nuantat C.G. Jung, a fost cea a unei unice naturi, in care se intalnesc fiinta si nefiinta, idee care a disparut odata cu aparitia crestinismului, dar care va fi reintilnita la misticii arabi, Sohrawardi vorbind despre o a treia lume, mundus archetypus subtil. Este lumea arhetipurilor, care are a face cu profunzimile spiritului uman, o lume a imaginatiei creatoare, asa cum apare la Ibn’Arabi, o lume a similaritatii si armoniei cum o descriu cu nuantele firesti Ramon Llull, Marsilio Ficino, Paracelsus, Giordano Bruno, Robert Fludd, Leibniz. Jung se desparte de Leibniz intr-un singur punct: „pentru el legatura transversala sincronistica a evenimentelor nu constituie o regula generala. In realitatea empirica, evenimentele sincronistice observabile nu se produc decit in mod sporadic si neregulat. Pentru Jung tocmai aceste cazuri singulare sunt cele care caracterizeaza sincronicitatea”, noteaza M.-L. von Franz. Contributiile autoarei la teoria sincronicitatii elaborate de C.G. Jung depasesc sfera de interes a psihiatrului, a clinicianului, intrind in dialog deopotriva cu colegi, dar si cu filosofi si oameni de stiinta, cum ar fi Stephen E. Braude, Hans Bender, John Beloff, Hubert Reeves, David Bohm. Sincronicitatea, in viziunea lui Jung, indica o creatie continua (creatio continua), in care timpul este un intermediar intre ceea ce este posibil si ceea ce exista; unus mundus, lumea Una, transcende dualitatea psihic-spirit, reprezentarea sa cea mai potrivita fiind sphera inteligibilis, a carei simbolistica a fost admirabil surprinsa de Meister Eckhart: „Dumnezeu este un cerc incomensurabil si nemasurabil, care cuprinde spiritul vast al omului sub forma unui punct care – comparat cu imensitatea de neconceput a lui Dumnezeu – este atat de mic, incat nici nu poate fi numit.” Fichte vedea in imaginea sferei infinite simbolul Eului nostru creator si absolut in psihic. M.-L. von Franz observa ca s-au produs schimbari si in privinta raportarii oamenilor de stiinta la divinitate, Gnoza de la Princeton, cartea lui R. Ruyer aducind o viziune mai dinamica asupra realitatii materiale, asa cum Jung aducea o viziune dinamica a arhetipurilor inconstientului. Omul occidental se afla in cautarea sensului, un univers static ar fi ceva intolerabil:

„In timp ce occidentalul vrea sa desavarseasca sensul

lumii, orientalul se straduieste sa gaseasca desavirsirea

acestui sens in om”.

dincolo de alternanta sensului si a nonsensului,

„lumea in care am fost nascuti este brutala si cruda si, in

acelasi timp, de o frumusete divina”

, scria Jung.   

Timp, sincronicitate, psihic, materie, vis, sunt teme pe care C.G. Jung le-a abordat in cartile sale, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezinta cu acribia bine cunoscuta, intr-un demers plin de eruditie, de armonie si de bucuria cunoasterii, de admiratie pentru intalnirea cu C.G. Jung. La finalul unui capitol, von Franz scria ca unul dintre marile merite ale lui Jung este ca nu a lasat in urma sa o doctrina formala, ci a deschis mai multe usi catre nebanuite posibilitati creatoare. Pe una din usi va patrunde candva cel ce va descifra tainele din Cartea Rosie...