Este cunoscută faimoasa legendă ce a orchestrat imnul pe care Homer i l-a dedicat lui Demeter. Se ştie că fiica zeiţei, tânăra Persefona, pe când culegea flori pe câmpia de lângă Nysa, a fost răpită de Hades, zeul Infernului; se evocă durerea mamei, exprimată în termeni atât de omeneşti de bătrânul poet al Ioniei, drumurile şi rătăcirile ei prin lume, blestemele ei ce au făcut ca tot pământul să devină sterp şi neroditor, primirea ce i s-a făcut în ţinutul Eleusis şi ospitalitatea pe care regele Keleos i-a oferit-o sărmanei femei necunoscute. La sfârşit, prin atotputernicia lui Zeus, Persefona îi este redată mamei sale. Dar, fiindcă în timpul şederii în lumea infernală, ea a făcut imprudenţa să guste dintr-o rodie, vraja acesteia a unit-o pentru totdeauna cu răpitorul ei; ca urmare, va trebui să petreacă o parte a anului sub pământ, cu soţul ei, în virtutea unei legi magice în faţa căreia Zeus însuşi este silit să se încline şi pe care Demeter nici nu se gândeşte să o conteste… Din acest moment efectele mâniei divine au încetat; vegetaţia renaşte odată cu ridicarea Persefonei la lumina zilei (anodos), iar această alternanţă se va repeta la nesfârşit; în fiecare an, Persefona readuce primăvara făcând ca florile îngropate să revină la viaţă, farmecul acestora făcând să pălească orice tristeţe.

Este uşor de desluşit sensul mitului şi felul în care, printr-o legendă despre flori, se explică ritmurile armonioase ale anotimpurilor. Dar aceasta nu este totul. Imnul homeric, datat în secolul al VII-lea sau, cel mai curând, în secolul al VI-lea î. Hr., fără îndoială, a fost compus, spre gloria sanctuarului din Eleusis, nu dintr-o simplă fantezie de artist, ci cu o intenţie precisă, poate în folosul unei familii de sacerdoţi, cea a Eumolpizilor, despre care vom vorbi mai încolo.

Autorul îşi încheie poemul preamărind darurile prin care, înainte de a părăsi pământul, zeiţa şi-a exprimat recunoştinţa pentru primirea făcută de eleusini adică acele binefaceri pentru care lumea i-a rămas datoare sanctuarului, respectiv pentru învăţarea agriculturii, necunoscută înainte de sosirea lui Demeter şi a iniţierii, ca o garanţie inestimabilă a fericirii de după moarte. Aceste două daruri zeiţa i le-a dezvăluit fiului bunului rege Keleos, eroul Triptolemos, cel care a răspândit cultura grâului şi cel dintâi pontif al zeiţei. Astfel se conturează cele două caracteristici ale religiei de la Eleusis: rituri agrare şi speranţe pentru viaţa de dincolo de mormânt.

Legenda aceasta a jucat un rol însemnat. Se ştie că literatura greco-latină şi-a extras mereu din ea teme şi aluzii. La rândul lor, artele plastice şi-au adjudecat o bună parte din tematica mitului. Reprezentările din artele plastice inspirate de povestea Demetrei ar putea umple un întreg muzeu; de la idolii rudimentari din pământ ars în stilul Dipylon (sec. al VII-lea î. Hr.) până la statuile lui Praxiteles, şi mult timp după acestea, se poate urmări evoluţia gustului şi a gândirii greceşti. 

În timp ce îi inspiră pe poeţi şi pe artişti, religia din Eleusis creează în jurul ei un ciclu de sărbători al căror prestigiu nu va înceta să crească. Statul preia conducerea superioară a cultului, mai întâi izolat într-un oraş „de provincie”, pe care, totuşi, nu-l putea răpi familiilor sacerdoţilor şi să-l mute în capitală, cum făcuse cu atâtea alte culte. În ce priveşte Eleusis, mai înainte fusese considerat ţinut independent, iar apoi a fost anexat de cetatea Atena, dar nu fără să opună o rezistenţă a cărei amintire s-a păstrat în tradiţia locului, respectiv, epoca legendarei „unificări” a lui Tezeu, când au fost înghesuite într-un singur stat toate aşezările ce urmau să formeze Attica. Este foarte probabil ca metropola, Atena, să fi încercat să acapareze misteriile; n-a reuşit să o facă decât puţin câte puţin şi niciodată în întregime.

Mai târziu, prin eforturile lui Pisistrate şi apoi ale lui Pericle, mânaţi de scopuri poate mai mult politice decât religioase, misteriile din Eleusis au devenit nu numai ateniene, ci chiar ale întregii Elade. S-a încercat să se facă din Eleusis, după modelul Delfi sau poate chiar la concurenţă cu oracolul de la Delfi, un centru de polarizare a întregii lumi greceşti. În timpul sărbătorilor, în epocă, se proclama un armistiţiu sfânt, pe care ambasadorii sanctuarului, răspunzând unui obicei bine cunoscut în Grecia, urmau să-l comunice diferitelor cetăţi, în acelaşi timp, poftindu-le şi să ia parte la ceremoniile misteriilor.

Nu existau interdicţii de participare; erau admise femei a căror destrăbălare era cunoscută de toţi, care erau excluse de la alte ceremonii de acest fel; apoi, sclavele, în faţa cărora porţile celor mai multe culte rămâneau închise, erau acceptate în vederea iniţierii. În schimb, era interzisă cu totul participarea la aceste ceremonii a „barbarilor”, respectiv a celor care nu erau greci.

Mai târziu, în epoca elenistică şi romană, interdicţia ce îi viza pe barbari va dispărea: odată cu răspândirea elenismului, în jurul Mediteranei nu vor mai exista neamuri considerate „barbare”, iar misteriile vor sfârşi prin a-şi extinde dominaţia asupra întregii lumi civilizate.

Personalităţile cele mai de seamă, înşişi împăraţii romani, îşi doreau cinstea de a fi iniţiaţi, în sensul acesta există dovezi epigrafice privitoare la Lucius Varus, Hadrian, Marcus Aurelius şi Commodius; Lucius Varus şi Hadrian au dorit să fie înscrişi ca făcând parte din fa-milia sacerdotală a Eumolpizilor; tot astfel, guvernatorul roman al Asiei. Astfel, statutul familiilor sacerdotale din Eleusis capătă noi valenţe, iar hierofantul, conducătorul ceremoniilor de misterii nu mai este un simplu preot, aşa cum era la greci, adică un cetăţean oarecare învestit temporar cu funcţii speciale; devine un fel de pontifex maximus după moda romană, în faţa ofensivei creştinismului triumfător, când cele mai multe dintre cultele vechi reuşesc să se menţină cu foarte mare greutate, sanctuarul de la Eleusis acceptă provocarea şi rămâne, până la capăt, unul dintre principalele centre de rezistenţă; filosofii înşişi acordând o înaltă semnificaţie morală sau metafizică vechilor rituri, uneori denaturându-le complet, încearcă să se opună noii religii. De altminteri, înaintea acestora, poeţii şi scriitorii, începând cu autorul imnului homeric până la Cicero, trecând prin Isocrate, Platon, Pindar sau Sofocle, au preamărit binefacerile spirituale ale iniţierii.

Pare firesc să se caute explicaţia unui ritual în mitul ce îi este asociat; aşa cum este, spre exemplu, Eleusis care reprezintă fie cultul Demetrei, fie corolarul legendei sale. În realitate, chiar dacă o lungă perioadă s-a aplicat această metodă, pentru înţelegerea religiilor antice nu trebuie pornit de la mitologie, ci de la riturile înseşi. Actul cultual, de cele mai multe ori pur magic, a apărut mai întâi în timp ce legenda a fost inventată ulterior pentru a explica un ritual a cărui semnificaţie străveche începea să se piardă.

Poate că la originea misteriilor a mai existat şi un alt element, la fel de important, anume, dansul ritual, un fel de pantomimă care, în alte culte decât cel de la Eleusis, s-ar fi putut transforma în dramă cu subiect religios contribuind la apariţia teatrului grec. Aceste dansuri au un scop foarte practic: se mimează sau se simbolizează evenimentele care ar dori să fie împlinite, crezând că în felul acesta exercită o influenţă de constrângere a forţelor naturii. Aceste pantomime ar putea aşadar să facă parte dintr-un cult agrar.