Trebuie mai întâi să înţelegem care este scopul învăţăturii despre înviere şi pentru ce este ea vestită şi adeverită de Sfânta Scriptură. Pentru a încerca să o prindem într-o definiţie, vom spune că,

învierea este restaurarea firii noastre la starea ei originară

– adică în viaţa ei de la început, al cărei Întemeietor a fost însuşi Dumnezeu –, în care n-a existat, fireşte, nici bătrâneţe, nici copilărie, nici suferinţă pricinuită de boli, nici o altfel de mizerie trupească. Dimpotrivă, firea omenească era un lucru dumnezeiesc mai înainte ca ea să încline spre rău. Toate aceste nenorociri au venit peste noi odată cu începerea păcatului. 

Toată fericirea care ne va zămisli din înviere ne va întoarce la starea fericită de la început. Un spic am fost întrucâtva şi noi la început, însă din pricina focului păcatului ne-am uscat. Însă pământul, primindu-ne destrămaţi prin moarte, va face ca, în primăvara învierii, din grăuntele trupului nostru să dea iarăşi la iveală un spic mare, plin, drept şi înălţându-se până la cer, împodobit, în loc de tulpină, cu nestricăciune şi cu cele lalte însuşiri dumnezeieşti. Căci, zice Apostolul:

„trebuie ca acest trup stricăcios să fie îmbrăcat în nestricăciune”.

Or, nestricăciunea, mărirea, cinstea, puterea sunt însuşiri proprii firii dumnezeieşti, care au existat mai înainte şi la cel creat după chipul lui Dumnezeu; de aceea nădăjduim că iarăşi i se vor da celui care e icoana chipului [lui Dumnezeu]. Căci primul spic a fost primul om, Adam. Dar după ce, prin intrarea păcatului, firea s-a împărţit într-o mulţime de părţi, aşa cum se întâmplă cu boabele dintr-un spic, fiecare dintre noi, după ce vom părăsi forma acelui spic şi ne vom amesteca cu pământul, iarăşi ne vom înălţa prin înviere la frumuseţea originară.

Iar deosebirea dintre viaţa virtuoasă şi cea păcătoasă stă în aceasta: cei buni, care cultivă în viaţa aceasta virtutea, vor creşte degrabă ajungând spice desăvârşite; cei răi însă, care risipesc puterea seminţei sufleteşti din pricina păcatelor săvârşite în viaţa de aici, aceştia vor afla mare asprime la Judecător, chiar când vor fi răsădiţi prin înviere, fiindcă ei n-au puterea să se preschimbe în spic, adică în ceea ce au fost înainte de a cădea în pământ. Iar stăpânul ţarinii are grijă să plivească buruienile şi spinii care au crescut laolaltă cu sămânţa, fiindcă seva hrănitoare din rădăcină merge la sămânţa cea rea, iar sămânţa bună rămâne fără sevă şi necoaptă, murind înăbuşită de buruieni.

Când tot ceea ce este necurat şi străin va fi despărţit de plantele hrănitoare şi apoi nimicit de focul care va pârjoli toate ierburile crescute împotriva firii, atunci şi firea lor va primi hrană bună şi prin această purtare de grijă va coace fruct, întrucât îşi va relua, după vreme îndelungată, forma de la început, dată nouă de Dumnezeu. Fericiţi aceia însă cărora li se va împărtăşi deplina frumuseţe a spicelor îndată ce vor răsări prin înviere.

Însă nu trebuie înţeles că la înviere ar apărea vreo deosebire trupească între cei virtuoşi şi cei răi, aşa încât pe unii să ni-i închipuim desăvârşiţi cu trupul, iar pe ceilalţi nedesăvârşiţi, ci după cum în viaţă trupul celui întemniţat seamănă cu trupul unui om liber, însă ei se deosebesc mult prin bucuria sau întristarea pe care le resimt, tot astfel socotesc eu că trebuie să ne închipuim deosebirea dintre cei buni şi cei răi în vremea viitoare. Căci desăvârşirea trupurilor care au răsărit din sămânţă se va face, precum zice Apostolul, întru nestricăciune, întru mărire, întru cinste şi putere, iar nedesăvârşirea nu înseamnă schilodirea corporală a celui ce creşte, ci înstrăinarea de tot ceea ce ne închipuim a fi binele.

Întrucât de noi depinde fie binele, fie răul – care de fapt sunt cu totul străine unul de celălalt – este limpede că, dacă cineva nu dovedeşte că este bun, urmează că acela trebuie neapărat să fie rău. Or, cel rău va fi lipsit şi de cinste, şi de nestricăciune, şi de mărire, şi de putere. Aşadar, nu trebuie să ne îndoim că acolo unde lipsesc aceste însuşiri se află în chip necesar contrarele lor: neputinţa, necinstea, stricăciunea şi altele asemenea lor, care, după cum am arătat mai sus, sunt stări păcătoase. Iar sufletul cu greu poate scăpa de ele, căci acestea au pus stăpânire pe el, au crescut împreună cu el şi au de venit una cu el. Dar după ce, printr-un fel de curăţire, acestea vor fi spălate şi sfinţite, toate bunătăţile vor intra la loc: nestricciunea, viaţa, cinstea, frumu seţea, mărirea, puterea şi toate celelalte însuşiri pe care le atribuim lui Dumnezeu, cât şi celui după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică omului.