Joanny Rave - Les noces de Gyptis et Protis - 1874 - Musée des Beaux arts, Palais Longchamp à Marseille

Dintre toate locurile din Mediterana antică ascunse de secole, așteptându-i pe arheologi să vină și să-și bage nasul prin vasele neatinse, nu ar fi trebuit să fiu surprins că sudul Italiei a câștigat premiul. Acolo am reușit, în sfârșit, să identific cele mai fiabile date pentru vinul psihedelic din câte am văzut. Acolo unde rămășițele băuturii fabulos de complexe au fost datate indiscutabil la momentul perfect din istorie, primul secol d.Hr. și acolo unde poțiunea magică a fost îngropată în locul perfect. Regiunea în care zeitățile grecești au pătruns în trecutul arhaic al Italiei. Dar și singurul loc care a atras acel popor care a definit însuși conceptul de misticism grecesc, dând naștere civilizației occidentale, așa cum o știm.

Foceenii, care erau „vikingii Antichității”, au pornit să navigheze din Ionia, pe coasta de vest a Turciei moderne, pentru a fonda trei colonii sustenabile: Massalia (cca 600 î.Hr.), Emporion (cca 575 î.Hr.) și Velia (cca 530 î.Hr.). Situată în Magna Graecia, la vreo patru ore sud de Roma, Velia și misticii săi greci mi-au fost mereu în minte. Dar, din cine știe ce motiv, posibila lor implicare în creștinism nu mi-a trecut niciodată prin minte. Privind retrospectiv, nu erau candidați mai buni pentru a inunda Roma cu magia nemuririi decât maeștrii înșiși.

Clasicistul Peter Kingsley este cel mai important expert din lume în tradiția ezoterică ce a sedus Italia în urma acelui guru al lui Platon: Parmenide, care s-a născut la Velia, în 515 î.Hr. Rudele lui Parmenide au fost cele care au introdus Magna Graecia în practicile lor de cult din patria foceeană de la est. Comunitatea vorbitoare de greacă din Foceea era beneficiara influențelor spirituale din partea celor mai vechi și mai înalte culturi – de la patriile propuse ale indo-europenilor – atât din Anatolia, cât și din Asia Centrală – până la egipteni, babilonieni, perși și indieni. Creuzetul care a creat primii oameni de știință ai civilizației occidentale, între 600 și 400 î.Hr., punând bazele pentru întreaga tehnologie a lumii moderne, a creat și o tradiție secretă de magicieni, vindecători și profeți, care au perfecționat arta antică a muritului înainte de a muri.

În 1996, o fermă de 30 pe 30 de metri, numită Villa Vesuvio, a fost excavată la Scafati, la periferia orașului Pompeii, de către distinsul arheolog italian Marisa de’ Spagnolis. Datorită stratului gros de piatră ponce și lapili (fragmente vulcanice) era „perfect sigilată” și a fost datată cu încredere în 79 d.Hr. Au fost dezgropate șapte vase mari, numite dolia. Un „depozit organic gros” a fost găsit pe fundul fiecăruia. Dar „matricea galbenă spumoasă” dintr-unul dintre vase, în mod special, conținea o gamă fascinantă de rămășițe de plante și de animale.

Echipa de botanică a reușit să identifice cu ușurință toate speciile, după semințe sau fructe, inclusiv salcia (Salix sp.), fagul (Fagus sylvatica), piersicul (Prunus persica) și nucul (Juglans regia). În mod surprinzător, 58% dintre specimenele botanice aparțineau unor grupuri taxonomice cu proprietăți medicinale. Printre acestea se numărau tătăneasa (Symphytum officinale) și verbina comună (Verbena officinalis), ambele de mult asociate cu magia și vrăjitoria.

Dar adevărata surpriză a fost amestecul specific de opiu (Papaver somniferum), canabis (Cannabis sativa) și doi membri ai familiei solanaceelor, măselarița albă (Hyoscyamus albus) și zârna (Solanum nigrum). Includerea solanaceelor ar fi putut fi preluată direct din paginile lui Dioscoride, care lăuda în mod special proprietățile psihedelice ale zârnei, cu ale sale „viziuni deloc neplăcute”. Opiul și canabisul, care ambele tulbură profund mintea în doze mari, sunt doar cireașa de pe tort. Cu toate acestea, au împins bizarul amestec și mai departe, pe teritoriul vrăjitoarelor – rămășițele scheletice de șopârle (Podarcis sp.), broaște (Rana sp.) și broaște-râioase (Bufo sp.). Cârcei și boabe de struguri domestici (Vitis vinifera L.) s-au găsit alături de o abundență de semințe de struguri, sugerând că această combinație de plante, reptile și amfibieni a fost cufundată în vin. 

Este prea romantic să ne imaginăm Villa Vesuvio ca pe un laborator pentru producerea unui sacrament dionisiac ce ar fi putut fi folosit în Vila Misterelor, care se află la câțiva pași la vest, în cealaltă parte a orașului Pompeii? Sau mai bine zis, a fost această umilă fermă un furnizor al preoteselor veliene și a altor mistici greci, care își croiau drum în mod obișnuit din Magna Graecia către bisericile și catacombele din Roma, pentru a-i iniția pe credincioșii celui mai recent Zeu al Extazului într-o tradiție din Magna Graecia, cu o Euharistie făcută în casă? Un sacrament care garanta să le trimită pe surorile lor paleocreștine în aceeași lume a morților pe care se pare că Empedocle a explorat-o cu propriile sale pharmaka?

Dacă Euharistia originară a creștinismului a fost într-adevăr psihedelică, atunci multe dintre piesele de puzzle se adună în sfârșit laolaltă. Descoperirea de la Villa Vesuvio adaugă și mai multe detalii la povestea paleocreștinismului. Întrebările „cine, ce, când, unde și de ce” cu privire la originile reale ale celei mai mari religii a lumii.

Cine? Femeile. În special femeile vorbitoare de greacă, cu expertiză farmacologică, care se poate să fi folosit portretul Mariei Magdalena, atât din Evanghelia după Ioan, cât și din textele gnostice, pentru a-și justifica rolul principal în cel mai nou cult de mistere. Înainte de Iisus, generații întregi de femei au fabricat berile de cimitir și au amestecat vinurile de cimitir, în ritualul indo-european care s-a răspândit la est și la vest de Anatolia din Epoca de Piatră, „actul ritual de comuniune” care era întreprins „de către femei pentru femei”. După Iisus, au existat numeroase femei care au dominat bisericile din case și catacombe, care defineau credința, oferind un refugiu sigur pentru vechiul sacrament grecesc, care avea nevoie să se adăpostească din pustie. Vrăjitoarele Persefonei, care au fost misionarii principali ai cultului secret al foceenilor, aveau tot interesul atât să le influențeze și în unele cazuri chiar să devină vrăjitoarele creștinismului. Surorile lor, vrăjitoarele lui Dionis din toată Magna Graecia, erau în aceeași barcă.

În Iisus – vrăjitorul care a murit, a stat întins trei zile într-o peșteră și a renăscut – toate vor fi găsit un frate din Est. Iar în Evanghelia după Ioan se poate să fi recunoscut „Adevărata Băutură”, care garanta aceeași experiență oricui îl consuma pe zeul vinului pentru a învinge moartea. La urma urmei, Ioan pare să scrie pentru femeile din Efes, la doar o aruncătură de băț de Foceea, aflată mai la nord. Dacă cineva avea să înțeleagă „simbolurile” sale secrete și „limbajul”, acelea erau femeile vorbitoare de greacă, a căror sarcină era tocmai să conserve, să protejeze și să apere magia pe care o moșteniseră de la strămoșii lor ionieni din Foceea. Și, dacă cineva l-a putut identifica pe Iisus ca noul Zeu al Extazului, acelea au fost menadele care ținuseră în viață cultul lui Dionis în Italia sudică, timp de generații, și pentru care gnosticismul era o tranziție fără hopuri spre noua religie de mistere.

Ce? Vin drogat. Toate aceste plante, ierburi și ciuperci atât de intens documentate de Părintele Drogurilor în sofisticatele sale formule de vin, care demonstrează o profundă cunoaștere a dozajului. Cu astfel de specii toxice și mortale în joc, enciclopedia lui Dioscoride este dovada unei îndelungate tradiții care putea induce „viziunile deloc neplăcute”, în cantități atent măsurate de substanțe botanice potente. Descoperirile arheochimice de la Tel Kabri și Tel Kedesh au fost exemple din viața reală ale poțiunilor întărite, îna-inte de creștinism. Descoperirea paleo-botanică de la Villa Vesuvio reprezintă date solide cu privire la un vin drogat în vremea lui Iisus și cu privire la orice pharmakon pe care l-ar fi consumat Marcu și femeile gnostice valentiniene, după cum acuza părintele bisericesc Ipolit. Și poate același pharmakon care a alimentat călătoriile antice grecești în lumea de dincolo, în refrigeria creștine care au precedat și, mai târziu, au concurat Liturghia de la suprafață.

Când? În primii 300 de ani după moartea lui Iisus. Înainte de a deveni legal sub Constantin, creștinismul era o religie ilegală de mistere, care se lupta pentru supraviețuire într-o lume ostilă și neprietenoasă. Întâlnirile sale secrete și sacramentele magice au fost privite cu la fel de multă suspiciune ca Misterele dionisiace care au fost vizate în mod sistematic de Senatul roman în 186 î.Hr. Ideea că Zeul Extazului anulează orice loialitate față de familie și de țară nu a fost bine primită într-un Imperiu Roman aflat în plină construcție a națiunii. În mod similar, ideea de a face vinul vizionar accesibil pentru oamenii săraci și pentru femeile din rândul celor 99% era la fel de ofensivă față de cei 1% ai establishmentului religios, care se bucuraseră de monopolul asupra extazului religios timp de milenii. În esență, Dionis și Iisus erau amândoi revoluționari absoluți. A nu lua în considerare pericolul real și prezent al vinului lor înseamnă a înțelege greșit lumea în care Fiii lui Dumnezeu s-au născut. Și natura radicală a poțiunilor lor de nemurire. Întrucât sacramentul este o amenințare la adresa statu-quoului numai dacă îi scoate pe oameni din minți. Nimeni nu era îngrijorat de „alcoolul” pentru care grecii și romanii nici măcar nu au găsit vreodată un cuvânt.

Unde? Magna Graecia și Roma. Italia sudică a fost nucleul pentru misticismul grecesc în secolele de dinainte și de după Iisus. Aproape că era mai greacă decât Grecia însăși. De aici și numele „Napoli”, „orașul nou” în greacă. Numai în Pitagora și Parmenide, Magna Graecia se lăuda cu cel mai mare profet și cel mai mare filosof pe care lumea antică i-a cunoscut vreodată. În Empedocle, a găsit cel mai mare magician din istoria civilizației occidentale. Aici, acea „doctrină secretă” a tehnicilor din peșteri a înflorit până cel puțin în secolul al III-lea d.Hr., când Plotin a murit în Campania. Aici preotesele Persefonei și-au exersat moartea și renașterea pentru Regina Morților, făcând naveta între Roma și Velia, de-a lungul Autostrăzii de Coastă a Misterelor. Și aici Dionis, Domnul Morții, a găsit pământul cel mai bogat pentru viile sale, acolo unde menadele s-au răspândit din centrul regional de la Cumae și s-au învârtit timp de 1 000 de ani, între secolul al VI-lea î.Hr. și secolul al V-lea d.Hr.

Nu este surprinzător că ajungerea la maturitate mistică a creștinismului s-a petrecut și în Campania: Napoli, Puteoli, Capua. Când nu-l invocau pe propriul lor Domn al Morții în criptele subterane ale Romei, banchetele funerare creștine umpleau catacombele de sub Napoli, așa-numita Vale a Morților. Și nu s-au oprit niciodată. Până în ziua de astăzi, în ciuda eforturilor Vaticanului de a scoate în afara legii cultul fetișist al craniilor care s-a impus în Cimitirul Fontanelle, napolitanii continuă să consulte capetele celor 40 000 de „morți fără nume” expuse în masivul osuariu. Dacă a existat vreodată un centru ideal pentru un cult al morții, acesta a fost Campania.

A ignora istoria spirituală a regiunii Magna Graecia și a Romei înseamnă a ignora mediul care, de fapt, a produs primele generații de creștini și a făcut această credință ceea ce este. Simplu spus, povestea paleocreștinismului este reprezentată de misticii vorbitori de greacă din sudul Italiei care cer acces personal la Euharistie. Nu preoții au fost cei care i-au atras către Iisus. Nici Părinții Bisericii. Și cu siguranță nu a fost Biblia sau bazilicile, căci niciuna nu exista. A fost o experiență a întâlnirii cu Dumnezeu, liberă de doctrină, de dogmă și de orice instituție. Cu siguranță că asta este ceva ce oamenii de astăzi pot aprecia.

De ce? Singurul motiv pentru care religiile pot găsi vreodată un public: promisiunea unei Vieți de Apoi. Nemurire. Există cei care vorbesc despre asta sau citesc despre asta. Și există adevărații filosofi, care realmente mor pentru asta. Pentru a repeta cea mai importantă perspectivă a lui Peter Kingsley cu privire la foceenii care au făcut din Velia noua lor patrie: „Să cobori în lumea subte-rană când ești mort este una”, spune Kingsley. „Să mergi acolo pe când ești încă viu, pregătit și cu bună-știință, și să înveți apoi din această experiență, aceasta este cu totul altceva”. Dacă ceea ce se întâmpla la Mas Castellar de Pontós era același lucru care a cuprins Campania pe când creștinismul coloniza Italia, atunci cultul morții al foceenilor și al celorlalți mistici greci antici ar putea fi răspunsul nu doar pentru cel mai bine păstrat secret din Grecia antică. Ar putea fi răspunsul pentru cel mai bine păstrat secret din creștinism.

Nu toată lumea are nevoie de droguri psihedelice pentru a muri înainte să moară. Să stai întins într-o peșteră pentru câteva zile va duce cu siguranță treaba la bun sfârșit. Dar nu toată lumea are timpul sau temeritatea pentru un astfel de exercițiu. Pentru asta sunt sacramentele. Pentru asta au fost dintotdeauna, înainte ca birocrația să le înlocuiască cu ritualuri goale și placebo. În zilele sale de început, a rezolvat creștinismul vechea problemă a furnizrii unei experiențe mistice care schimbă viața către cât mai mulți oameni cu putință, oferind o scurtătură chimică spre iluminare?

Dacă da, investigației noastre eretice îi mai rămâne o singură ultimă întrebare.

Dacă vrăjitoarele vorbitoare de greacă și vinul lor drogat din Magna Graecia au fost atât de esențiale pentru succesul celei mai mari religii din lume în primii 300 de ani, ce s-a întâmplat cu poțiunile lor de nemurire? Părinții Bisericii ar fi putut să le refuze femeilor preoția și să interzică Euharistia gnostică drogată. Dar asta cu greu avea să oprească religia fără nume care supraviețuise din Epoca de Piatră.

Din păcate, există o singură modalitate de a reduce la tăcere o revoluție. Mai devreme sau mai târziu, trupurile încep să ardă.

Iar dacă există vreun lucru la care Biserica a fost mereu bună, acela este vânătoarea de vrăjitoare.