Sf. Toma oferă două definiții ale rugăciunii: „petitio decentium a Deo”, „cerere sinceră către Dumnezeu” (a citit-o la Sf. Ioan Damaschin) și „elevatio mentis in Deum”, „înălțare a minții către Dumnezeu” (mărturisește că a luat-o de la Sf. Augustin). Dar această înălțare către Dumnezeu, după cum explică, nu este decât actul pregătitor al rugăciunii propriu-zise, cea care este, strict vorbind, o cerere. Fără îndoială, într-un sens larg, putem înțelege sub numele de rugăciune practici asemenea aducerii de mulțumiri dar cu rigurozitatea termenilor, aceasta este actul unei virtuți speciale distincte de virtutea religiei, din care face parte rugăciunea. Adorarea, de asemenea, este un act de latrie și se reduce, precum aceasta, la virtutea dreptății. Iar ceea ce noi numim astăzi „rugăciune”, în sensul rugăciunii mentale, contemplației sau meditației, Sf. Toma distinge cu grijă rugăciunea de cerere, singura pe care o numește „oratio”.

Pentru a determina natura unui act, trebuie să-l atribuim facultății de la care emană: și aceasta este, pentru rugăciune, rațiunea practică; rațiunea, pentru că ei singure îi revine funcția de a cârmui un mijloc înspre un sfârșit sau de a dispune de o cauză, în vederea obținerii unui efect; rațiunea practică, pentru că, spre deosebire de rațiunea speculativă, care nu este decât o facultate a înțelegerii, rațiunea practică exercită, după cum vrea rugăciunea, și o anumită cauzalitate.

Dar din aceea că rugăciunea este un act al rațiunii, urmează că doar ființele raționale se pot ruga. Din aceea că este un act al rațiunii practice, decurge în mod logic că printre ființele raționale, singurele care se pot ruga sunt cele care sunt capabile să posede și încă nu posedă efectul pretins al rugăciunii: unirea dumnezeiască definitivă.

Doar ființele raționale se pot ruga; și totuși, psalmistul nu vorbește el de „puii corbilor care îl cheamă pe Dumnezeu” (Psalmi 146, 9)? Poezie! ar fi putut răspunde Sf. Toma, cu frumos dispreț de logician sec. Răspunsul său este mult mai profund. Da, puii corbilor se roagă în felul lor, din cauza „dorinței naturale prin care toate lucrurile aspiră la bunătatea dumnezeiască”. Această dorință naturală, amintită fără îndoială de Sf. Augustin – „Deus quem amat omne quod potest amare, sive sciens sive nesciens”, „Dumnezeu iubește tot ceea ce poate iubi, fie cu știință, fie cu neștiință” – Sf. Toma a regăsit-o la Dionisie și chiar la Aristotel, care atârnă toate lucrurile de Dumnezeu printr-un finalism universal. Toate lucrurile aspiră la Dumnezeu și în acest sens se poate spune că toate lucrurile se roagă, deoarece rugăciunea nu este, nici chiar în noi, decât mijlocitoarea dorinței noastre după Dumnezeu. Diferența, în ceea ce privește rugăciunea, dintre ființele raționale și cele lipsite de rațiune, nu provine decât din conștiința gânditoare și din libertate. Această sete de Dumnezeu, surdă și adormită la ființele inferioare, conștientă și voluntară în noi, este totuși aceeași mișcare inevitabilă care duce toate lucrurile și pe fiecare după gradul ființei sale către originea sa primară, care este în același timp sfârșitul său ultim. Și iată, în ordinea naturală, motivul cel mai profund al rugăciunii noastre: că o vrem, că nu o vrem – „sive scientes sive nescientes” – adică dintr-o voință cugetată, ființa noastră este ea însăși o rugăciune, în măsura capacității sale de a fi. Depinzând de Dumnezeu chiar prin rădăcinile noastre, dacă este îngăduit să vorbim așa, întinzându-ne către El precum planta din întuneric se alungește dincolo de măsura ei, pentru a întâlni razele soarelui, sub impulsul unei nevoi esențiale, noi ne rugăm mereu, inconștient, atâta timp cât foamea noastră de Dumnezeu nu este satisfăcută potrivit intensității sale, iar rugăciunea noastră explicită nu va fi decât o luare la cunoștință prin rațiune și o ratificare prin voință a acestei aspirații profunde. Și iată de ce nu printr-un pedantism de-al lui Trissotin v-am citat din greacă la începutul acestui discurs, ci pentru că acest cuvânt „ἐν παντὶ καιρῷ δεόμενοι” [En panti kairō deomenoi, „în toată vremea rugându-vă” – n tr.] conține în rezumat toată această filosofie a rugăciunii: unei nevoi perpetue, ceea ce înseamnă acest cuvânt δεῖσθαι, îi răspunde în mod necesar, conform unui alt sens al aceluiași verb, o implorare perpetuă, adresată Aceluia care singur o poate satisface.

Și totuși, există un loc în care această aspirație esențială nu doar că nu se mai roagă, dar nici nu se mai poate ruga, întrucât rațiunea omului, pervertită, nu mai poate avea acolo nici cea mai mică idee despre bunătatea divină și întrucât voința sa fixată în rău nu mai poate să-și dorească în mod liber și, deci, nici să mai ceară cel mai mic bine. Geniul lui Shakespeare nu a imaginat nimic mai izbitor decât această scenă în care Macbeth, deja criminal în suflet, le povestește complicilor săi ororile conștiinței sale. „Am auzit doi oameni rugându-se. Unul zicea: «Dumnezeu să ne binecuvânteze!» Celălalt răspundea: «Amin!»... iar eu nu am putut zice: «Amin!»” Totuși, aveam mare nevoie de haruri, dar aminul mi-a rămas în gât și nu am putut spune: «Amin!» (And I could not say: Amen!). Iată, pe scurt, starea condamnatului: vehemența mișcării sale naturale către Dumnezeu nu a lâncezit; el simte, din contră, mai mult ca niciodată inevitabila sa necesitate; dar în loc ca pe pământ acest sentiment și această dorință să găsească un mijlocitor în rugăciune și, mai mult decât un mijlocitor, o punere în practică și deci o arvună a fericirii, în sufletul condamnatului s-a făcut ceva precum o sinteză între două contradictorii: atracția infinită față de Binele suveran și repulsia infinită față de Dreptatea suverană; iar între cele două fălci ale acestei menghine indestructibile toată speranța este înăbușită și odată cu ea orice posibilitate de rugăciune. În locul versului său faimos: „Voi cei care intrați aici, abandonați orice speranță”, Dante ar fi putut să ne dea aceleași frisoane de oroare înscriind pe poarta infernului: „Aici este locul în care nefericirea nu se roagă”.

Și iată unde sfârșește creatura, dacă nu se cunoaște pe ea însăși până într-atât încât să refuze să-și recunoască, printr-o rugăciune explicită, nevoia de Dumnezeu, care constituie ceea ce este mai profund în esența sa. Nimic mai teribil ca imposibilitatea de a te ruga, care este în iad, dar nici nimic mai monstruos și mai contra naturii decât refuzul voluntar de a te ruga.