Tu ma intrebi de ce viata mea e scrisul.

Daca el ma hraneste.

Merita oare efortul?

Mai ales daca e bine platit?

Ce alt motiv ar putea fi?...

Eu scriu numai

Pentru ca am in mine o voce

Care nu vrea sa taca.

Sylvia Plath

Fiecare viata si fiecare copilarie sunt pline de frustrari. Nici nu poate fi altfel, caci nici cea mai buna mama nu poate satisface toate dorintele si nevoile copilului ei. Dar nu suferintele cauzate de frustrari duc la boala psihica, ci interdictia acestor suferinte, interdictia de a trai si de a exprima durerea frustrarilor indurate, interdictie care provine de la parinti si care, de cele mai multe ori, are drept scop menajarea mecanismelor de aparare ale parintilor. Adultul are dreptul de a se lupta cu Dumnezeu, cu destinul, cu autoritatile cand este inselat, cand ii sunt incalcate drepturile, cand este mintit, dar copilul nu are voie sa lupte cu zeii – parintii si educatorii sai. El nu are dreptul sa-si exprime frustrarile, ci trebuie sa-si reprime sau sa-si nege reactiile emotionale care s-au acumulat pana la varsta maturitatii, cand gasesc o forma de descarcare diferita. Aceste forme de descarcare merg de la persecutarea propriilor copii, cu ajutorul educatiei, pana la toxicomanie, comportament criminal si sinucidere, trecand prin toate variatiile de boli psihice.

Forma de descarcare cea mai agreabila si mai benefica pentru societate este literatura, deoarece nu creeaza nimanui sentimente de culpabilitate. Ea permite formularea oricarui repros, deoarece acesta se ascunde in spatele unui personaj fictional. Vom ilustra aceasta afirmatie printr-un exemplu concret, cel al vietii Sylviei Plath, deoarece in cazul ei, pe langa creatia literara, realitatea prabusirii psihotice si sinuciderea finala, dispunem de marturii furnizate de scrisorile personale si de declaratiile mamei sale. Presiunea enorma de a deveni cineva pe care o simtea si stresul permanent sub care se afla sunt mereu scoase in evidenta, cand se vorbeste despre sinuciderea Sylviei Plath. Mama ei revine intotdeauna asupra acestor elemente, caci – lucru de la sine inteles – parintii sinucigasilor incearca mereu sa se agate de motive exterioare deoarece sentimentele de vinovatie ii impiedica sa vada realitatea situatiei si sa traiasca doliul.

Viata Sylviei Plath nu a fost mai grea decat a multor milioane de oameni. Fiind mai sensibila, fara indoiala ca a resimtit frustrarile copilariei mai intens decat multi altii, dar a avut parte si de bucurii mai intense. Dar cauza disperarii ei nu a fost suferinta, ci imposibilitatea de a comunica aceasta suferinta cuiva. In toate scrisorile adresate mamei sale, ea afirma si reafirma ca ii merge foarte bine. Banuiala ca mama ei nu a facut publice scrisorile negative ale Sylviei si nu a autorizat publicarea lor este o absurditate, avand in vedere drama profunda a acestei vieti. Aceasta tragedie (care explica si sinuciderea poetei) consta tocmai in faptul ca ea nu ar fi putut scriealtfel de scrisori, deoarece mama Sylviei avea nevoie de asigurarile ei sau pentru ca Sylvia credea ca mama ei nu ar fi putut trai fara aceastea. Daca Sylvia i-ar fi putut scrie scrisori mai agresive sau mai nefericite, atunci nu ar fi simtit nevoia sa se sinucida. Daca mama Sylviei ar fi trait suferinta neputintei de a intelege abisul vietii Sylviei, ea nu ar fi permis niciodata publicarea acestei corespondente, deoarece tocmai asigurarile ca fiicei ei ii merge bine ar fi durut-o foarte mult. Dar Aurelia Plath nu poate sa-si exprime durerea deoarece simte vi-novatie, iar scrisorile ii servesc pentru a dovedi ca nu este vinovata.

Citatul de mai jos poate fi considerat un exemplu de justificare:

Poezia urmatoare, pe care Sylvia a scris-o la varsta de 13 ani, a fost inspirata de estomparea accidentala a culorilor unei naturi moarte pictate in culori-pastel, pe care tocmai o terminase si o asezase pe masa verandei, pentru a ne-o arata. In timp ce Warren, Grammy si cu mine o admiram, cineva a sunat la usa. Grammy si-a scos sortul, l-a aruncat pe masa si s-a dus sa deschida usa. Sortul a atins usor pastelul, manjind o parte din el. Lui Grammy i-a parut foarte rau. Dar Sylvia i-a spus pe un ton nepasator: „Sa nu-ti pese; o sa-l corectez”. In acea seara, ea a scris prima ei poezie cu nuante tragice.

Credeam ca sunt invulnerabila

Credeam ca sunt invulnerabila,

ma credeam o data pentru totdeauna

inaccesibila durerii –

invulnerabila durerii interioare si zbuciumului.

Lumea era incalzita de soarele de aprilie,

gandirea mea strabatuta de straluciri verzi si aurii,

inima mea plina de bucurie, si totusi atat de sigura

de acea durere ascutita, dulce, pe care doar

bucuria o ascunde.

Spiritul meu zbura mai departe decat pescarusul,

care strabate inaltimile fara suflare

si acum cu aripile sale de vela

atinge aparent acoperisul albastru

al cerului.

(Cat de slaba trebuie sa fie inima omului –

un puls care bate, ceva care tresalta -

un instrument de sticla, fragil si stralucitor,

care intr-o zi canta si in alta plange.)

Si brusc, lumea mea a devenit cenusie,

intunericul a alungat bucuria.

Si n-a ramas decat vidul surd si dureros,

acolo unde maini neatente au atins.

Distrusa

a fost plasa mea argintie de fericire.

Mainile s-au oprit surprinse,

cum ma iubeau, ele au plans

cand au vazut firmamentul meu sfasiat in zdrente.

(Cat de slaba trebuie sa fie inima omului –

un iaz de oglinzi al gandirii,

un instrument de cristal, acordat si vibrant,

care intr-o zi canta si in alta plange.)

Domnul Crockett, profesorul ei de engleza, a aratat poezia unui coleg, care a spus: „Este incredibil ca cineva atat de tanar sa fi putut trai un lucru atat de devastator”. Cand i-am repetat relatarea domnului Crockett despre acea conversatie, Sylvia a zambit smechereste si a spus: „Incepand din momentul in care publici o poezie, toti cei care o citesc au dreptul sa o interpreteze in felul lor”. (Plath, 1975, p. 28)

Cand un copil sensibil ca Sylvia Plath simte ca este vital ca mama lui sa nu vada in suferinta decat efectul distrugerii acuarelei, si nu consecinta distrugerii eului fiicei sale si expresia acestei distrugeri, simbolizata prin destinul pastelului, el va face totul pentru a-si ascunde sentimentele fata de mama. Corespondenta Sylviei Plath este o dovada a construirii acestui eu fals. Adevaratul eu se exprima in Clopotul de sticla (1978), dar este asasinat prin sinucidere, iar mama ridica un monument in cinstea falsului eu prin publicarea scrisorilor.

Prin acest exemplu se poate invata ce este de fapt sinuciderea: singura articulare posibila a adevaratului eu, cu pretul vietii. Multi parinti se comporta asemanator cu mama Sylviei Plath. Ei se straduiesc cu disperare sa se comporte corect fata de copil, iar in purtarea copilului ei cauta confirma-rea faptului ca sunt parinti buni. Idealul de a fi parinti buni, adica a se comporta corect fata de copil, a-l creste corect, a nu-i da nici prea mult, nici prea putin nu inseamna, in fond, nimic altceva decat incercarea de a fi copilul ideal, cuminte si responsabil, al propriilor parinti. Dar in acest efort se ignora suferintele propriilor copii. Eu nu pot sa-mi ascult copilul cu empatie daca in interior sunt preocupata sa fiu o mama buna; atunci nu pot fi deschisa pentru ceea ce el are de spus. Acest lucru se vede in diferite atitudini parentale.

Adesea, parintii nu observa ranile narcisice ale copilului, ei nu vor sti nimic despre acestea deoarece ei insisi au invatat in copilarie sa nu le acorde importanta. Se intampla insa ca ei sa observe ceva, dar sa isi spuna ca este mai bine pentru copil daca el nu observa nimic. Ei vor incerca sa-i scoata din cap anumite perceptii timpurii pentru a-l face sa le uite, crezand ca actioneaza pentru binele lui, deoarece copilul nu ar suporta adevarul si s-ar putea imbolnavi din aceasta cauza. Lucrurile stau tocmai invers: copilul se imbolnaveste tocmai din cauza negarii adevarului, fapt pe care parintii il ignora. Este un fenomen pe care l-am observat foarte bine in cazul unui bebeluscare, drept urmare a unei grave anomalii congenitale constatate la nastere, trebuia hranit numai legat si intr-un mod care semana cu o tortura. Mama a incercat mai tarziu sa-si protejeze fiica adulta de acest „secret” si sa o „fereasca” de ceva care deja se intamplase. Ea nu a putut sa o ajute sa constientizeze aceste experiente timpurii, care mai tarziu s-au manifestat sub forma unor simptome patologice.

Daca prima atitudine se bazeaza integral pe reprimarea evenimentelor propriei copilarii, in a doua atitudine apare si speranta absurda ca trecutul poate fi corectat trecandu-l sub tacere. In primul caz, regula este „ceea ce nu are dreptul sa existe nu poate exista”, iar in al doilea caz, „daca nu vorbesti despre ce s-a intamplat, atunci nu s-a intamplat nimic”.

Maleabilitatea unui copil sensibil este aproape infinita, astfel ca el asimileaza in sinea lui aproape toate aceste princi¬pii. El poate sa se adapteze perfect, si totusi ramane un fel de memorie fizica, astfel ca adevarul nu se manifesta decat sub forma unor boli sau a unor senzatii patologice, uneori chiar si in vise. Daca apare o psihoza sau o nevroza, acesta este un alt mod de exprimare a sufletului, pe care nimeni nu il poate in¬telege si care devine o povara atat pentru cel afectat cat si pentru societate, asa cum reactiile copilului la traumatismele suferite au fost odinioara o povara pentru parintii sai.

Asa cum am afirmat de mai multe ori, nu traumatismul este cel care imbolnaveste, ci disperarea totala, inconstienta si refulata de a nu se putea exprima cu privire la suferintele indurate; faptul ca nu-ti poti manifesta mania, umilinta, dispe¬rarea, neputinta si tristetea si nu le poti trai. Acest lucru ii impinge pe multi la sinucidere, deoarece viata nu li se mai pare demna de a fi traita daca toate aceste sentimente puternice, care constituie adevaratul eu, nu pot fi traite. Bineinte¬les ca nu poti emite un postulat spunand ca parintii au datoria sa suporte ceea ce nu pot suporta. Dar ei pot fi oricand con-fruntati cu certitudinea ca nu suferinta i-a imbolnavit pe copiii lor, ci refularea acestei suferinte pe care copilul si-o impunea din dragoste pentru parintii lui. Am constatat nu rareori ca aceasta descoperire ar putea fi pentru parinti o adevarata revelatie care le-ar oferi posibilitatea de a a-si manifesta durerea si i-ar ajuta sa-si atenueze sentimentele de culpabilitate.

Suferinta simtita ca o urmare a frustrarilor suferite nu este nici rusinoasa, nici daunatoare. Este o reactie naturala si umana. Daca ea este interzisa verbal sau nonverbal sau chiar cu violenta si batai, ca in „pedagogia neagra”, atunci dezvoltarea normala este impiedicata si sunt create premisele unei dezvoltari patologice. Adolf Hitler povesteste cu mandrie ca intr-o zi a reusit sa numere loviturile primite de la tatal sau, fara lacrimi sau urlete. In opinia mea, este un rod al imaginatiei lui Hitler atunci cand el sustine ca, dupa aceasta intamplare, tatal nu l-a mai batut. Este improbabil ca motivele violentei lui Alois sa fi disparut de la o zi la alta, deoarece aceste motive nu aveau legatura cu purtarea copilului, ci cu injosirile suferite de Alois in copilarie, injosiri ramase nerezolvate. Dar inchipuirile fiului ne transmit faptul ca, incepand din acea zi, Adolf nu si-a mai amintit de loviturile primite de la tatal sau deoarece, fiind nevoit sa-si inabuse durerea psihica si identificandu-se cu agresorul, amintirea pedepselor corporale ulterioare a cazut sub incidenta refularii. Acest fenomen poate fi observat deseori la pacienti: ca rezultat al recastigarii accesului la propriile emotii, isi amintesc anumite evenimente a caror existenta o negasera vehement anterior.