Sri Ramana spunea că fiecare activitate conștientă a minții sau a corpului gravitează în jurul premisei acceptate tacit că există un „eu” care face ceva. Numitorul comun în propoziții precum „eu cred”, „eu îmi amintesc”, „eu acționez” este „eul” care presupune că este responsabil pentru toate aceste activități. Sri Ramana numea acest numitor comun ideea de „eu” (aham‑vritti). Aham‑vritti înseamnă, literalmente, „modificare mintală a eului”. Sinele sau „Eul” real nu-și imaginează niciodată că face sau gândește ceva. „Eul” care își imaginează toate astea este o funcție mintală, fiind numită, deci, o modificare mintală a Sinelui. Deoarece această traducere a lui aham‑vritti este oarecum greoaie, expresia este de regulă tradusă prin „ideea de eu”.

Sri Ramana susținea că conceptul de individualitate nu este decât ideea de „eu” care se manifestă în diferite moduri. În loc de a privi diferitele activități ale minţii (precum identitatea personală, intelectul și memoria) ca pe niște funcții separate, el prefera să le vadă ca pe niște forme diferite ale ideii de „eu”. Deoarece el echivala individualitatea cu mintea și mintea cu ideea de „eu”, rezultă că dispariția conștiinței propriei individualități (adică realizarea Sinelui) presupune atât dispariția minţii, cât și a ideii de „eu”. Acest lucru este confirmat de afirmațiile lui frecvente potrivit cărora, după realizarea Sinelui, nu mai există un gânditor al gândurilor, un făptuitor și nici conștiința existenței individuale.

Deoarece Ramana susținea că Sinele este singura realitate existentă, el considera ideea de „eu” o supoziție greșită care nu are existență proprie. Ramana îi explica apariția spunând că ea pare să existe doar prin identificarea cu un obiect. Când se ivesc gândurile, ideea de „eu” își revendică proprietatea asupra lor – „eu gândesc”, „eu cred”, „eu vreau”, „eu acționez” –, dar nu există vreo idee de „eu” care să existe independent de obiectele cu care se identifică. Ea pare să existe ca o entitate stabilă doar din cauza fluxului de identificări ce au loc neîncetat. Aproape toate aceste identificări au ca origine supoziția inițială că „eul” se limitează la corp, fie în calitate de posesor-ocupant, fie ca o realitate coextensivă cu forma sa fizică. Ideea că „eu sunt corpul” este sursa primară a tuturor identificărilor eronate care urmează, iar lichidarea ei este principalul scop al investigării de sine.

Sri Ramana susținea că această tendință spre identificări autolimitante poate fi ținută în frâu încercând să separi subiectul „eu” de obiectele mintale cu care s-a identificat. Cum ideea de „eu” individual nu poate exista fără un obiect, dacă atenția se concentrează asupra senzației subiective de „eu” sau „eu sunt” cu o asemenea intensitate încât nu apar gânduri precum „eu sunt asta” sau „eu sunt cealaltă”, atunci „eul” individual nu va putea să se conecteze cu obiecte. Dacă se persistă în această conștientizare a „eului”, atunci „eul” individual (ideea de „eu”) va dispărea, iar în locul lui nu va fi decât experiența nemijlocită a Sinelui. Atenția îndreptată constant asupra per-cepției interioare a lui „eu” sau „eu sunt” a fost numită investigare de sine (atma vichara) de către Sri Ramana, el recoman-dând-o mereu ca modalitatea cea mai eficientă și directă de a descoperi irealitatea ideii de „eu”.

În termenii lui Sri Ramana, ideea de „eu” se ivește din Sine sau din Inimă, retrăgându-se în Sine când tendința acestuia de identificare cu obiectele gândirii încetează. Iată de ce Ramana își adapta adeseori sfaturile pentru a corespunde imaginii unui „eu” care crește și descrește. El putea să spună „urmărește ideea de «eu» până la izvorul ei” sau „descoperă de unde se ivește «eul»”, dar sensul era întotdeauna același. Oricare ar fi fost limbajul folosit, el își sfătuia discipolii să conștientizeze mereu ideea de „eu” până când se dizolva în izvorul de unde provenea.

Î: De ce este investigarea de sine o metodă mai directă decât altele?

R: Atenția îndreptată asupra propriului Sine, care strălucește mereu ca „eu”, realitatea unică, nedivizată și pură, este singura plută cu care individul iluzionat de convingerea că „eu sunt corpul” poate să traverseze oceanul fără de sfârșit al nașterilor.

Realitatea este pur și simplu lipsa eului. Distruge eul căutându-i identitatea. Deoarece eul nu este o entitate, el va dispărea automat și realitatea va străluci de la sine. Iată metoda directă, în timp ce toate celelalte metode sunt puse în practică numai prin păstrarea eului. În cadrul acestor metode se ivesc atât de multe îndoieli și, în cele din urmă, eterna întrebare „cine sunt eu?” rămâne să-și găsească un răspuns. Dar în această metodă întrebarea finală este singura întrebare și ea se ivește de la bun început. Nu sunt necesare niciun fel de sadhana pentru a porni în această explorare.

Nu există mister mai mare decât acesta – că, fiind realitatea, noi căutăm să dobândim realitatea. Credem că există ceva care ne ascunde realitatea și că trebuie nimicit înainte de a dobândi realitatea. Este ridicol. Va veni ziua când voi înșivă veți râde de eforturile voastre din trecut. Ceea ce va fi în ziua când veți râde există chiar aici și acum.