Duminică, 11 august, autoarea Annick de Souzenelle s-a stins din viață la onorabila vârsta de 101 ani. Figură emblematică a spiritualității contemporane, Annick de Souzenelle și-a dedicat întreaga viață cercetării sensului profund și subtil transmis în textele sacre. Prin opera sa, Annick a deschis porți spre o înțelegere mai profundă a ființei umane, oferindu-ne hărți către comorile ascunse ale sufletului. Inspirată de matematică, teologie și psihologia lui C.G. Jung, Annick a decriptat simbolismul literelor ebraice din scripturi pentru a ne ajuta să ne apropiem de înțelegerea profundă a ființei noastre.

Printre cărțile publicate la Editura Herald se numără și lucrarea sa fundamentală, Simbolismul corpului uman, și totodată ultimele sale scrieri, Marea întoarcere și cartea testament, Mergi spre tine însuți. În opera sa, Annick de Souzenelle a reușit să dezvăluie legătura subtilă dintre trup și suflet, reinterpretând învățăturile ancestrale prin prisma simbolismului și a misticii. Fascinată de mituri și texte sacre, a interpretat aceste povești ca fiind călătorii interioare ale fiecăruia dintre noi.

Îi aducem un omagiu lui Annick de Souzenelle o scriitoare de o profunzime remarcabilă, a cărei moștenire va continua să lumineze mințile și inimile generațiilor viitoare. Un fragment din volumul Mergi spre tine însuți, intitulat Testamentul meu:

« Atunci când un mistic adevărat ne împărtășește din experiența sa, el spune: „Dumnezeu nu poate fi găsit la capătul unui raționament matematic sau filosofic. Dumnezeu nu este obiectul unui raționament, al unei științe. Dumnezeu este o experiență”. Are atât de mare dreptate!

Textele sacre însă există și ele. În realitate ele nu au sens decât dacă ne călăuzesc spre a trăi experiența divinului. Că acest lucru înseamnă o noapte în deșert pentru unii, un apus de soare pentru alții sau zbuciumul unei furtuni, aceste confruntări fulgerătoare sunt tot atâtea scrieri divine care ne smulg din banalitatea cotidiană pentru a ne trezi în inima Clipei!

Acolo unde devenim aproape străini față de noi înșine, atât este de nepătrunsă această parte din lăuntrul nostru, mai intimă decât noi înșine!

Acolo unde nu mai avem cuvinte pentru a ne exprima. Ceea ce era limbaj face loc Cuvântului care ne lasă fără grai; sau se manifestă prin ceva ce pare o nebunie! Nebunia este însă doar pentru cei care nu au trăit o astfel de experiență. Neștiutorii nu vor înțelege. Simțindu-se ei înșiși neînțeleși, se vor supăra…

Și:

„Fiul îl va batjocori pe tatăl,
Fiica se va ridica împotriva mamei sale
…Fiecare își va face dușmani printre cei din casă”.

căci limbajele nu se mai întâlnesc!

Iar cel pe care îl credem „nebun” este uneori condus la spital! Suntem siguri de exemplu că locul lui Camille Claudel a fost într-o secție de psihiatrie?

Și oare nu am fi putut-o salva pe cealaltă femeie pe care am întâlnit-o într-o zi la secția de psihiatrie și care credea că trăiește în burta unei balene? I-am vorbit atunci folosind limbajul unei balene. Ea mi-a răspuns cu un zâmbet care i-a luminat fața, și dacă aș fi putut să cercetez mai îndeaproape cu
ea acel element din viața sa care a înghițit-o, la fel ca pe Iona, ar fi putut oare să iasă din burta peștelui gigant? Sau ce aș putea să spun despre bărbatul care, precum Penelopa, desfăcea un cearșaf de pat, fir cu fir…? În acea perioadă nu eram decât o stagiară și am fost nevoită să trec mai departe pe lângă el…

Miturile vorbesc folosind acest limbaj. Ele sunt o amenințare însă pentru orice instituție care structurează obișnuitul și vrea să îl liniștească. În zilele noastre, instituția nu mai poate oferi siguranță și liniște, pentru că a semănat prea mult timp îndoiala cu privire la neobișnuitul de care îi este frică lumii neputincioase.

Omul este devorat de către căpcăunul fricii în loc să fie invers, căpcăunul să fie mâncat, integrat de către Om, fapt ce l-ar conduce pe acesta spre o stare de bucurie.

Iar aici e nevoie să facem o distincție între diferitele tipuri de bucurie. Între bucuria legată de un eveniment exterior, de care ne desfătăm pe moment, și bucuria unei stări interioare permanente, care nu mai depinde de circumstanțele exterioare.

Două categorii de Oameni se prezintă în fața monstrului: unii, precum Tezeu, au în mâini firul Ariadnei pe care l-au primit în mână din partea Bisericilor lor; aceștia ajung fără dificultate să se întâlnească cu dușmanul și își scot din desagă măciuca de piele care este curajul lor: un curaj nemaipomenit, este adevărat, care este folosit însă pentru a ucide monstrul mâncător de Oameni.

Mulțumită firului desfășurat până la acesta, ei se întorc apoi acasă, unde sunt primiți cu fast, ca niște regi.

Monstrul însă poate să vadă, de asemenea, înălțându-se în fața sa Omul care, așezat într-o relație atât de strânsă și de profundă cu Domnul Dumnezeul său, își scoate Sabia de aur din teacă, Sabia regală, cea pe care Tezeu o avea fără însă a fi devenit aceasta…

Ea este puterea iubirii infinite care-l apucă strâns pe adversar și îl încredințează înapoi în mâinile divine.

Am văzut împreună această Mare Lucrare și senzația de foc pe care o lasă în urmă. Ea face ca, din cenușa animalului jertfit, un phoenix să renască și să își ia zborul, având drept aripi o cunoaștere și o înțelepciune noi, îmbătătoare și pline de bucurie!

Pe această cale interioară de evoluție a ființei, pe măsură ce urcăm scara, timpul se scurtează, spațiul se lărgește, iar bucuria rămâne.

Vine, de asemenea, o vreme în care timpul nu mai există…

Fie ca acesta să fie Testamentul meu! »