Indiferent de ce am putea crede, relațiile nu s-au născut din iubire, ci din nevoie. Adevărata iubire se naște în relații, atunci când înțelegem despre ce este vorba în relații și ce este necesar să facem pentru a le avea.

Pentru a înțelege ce se întâmplă, de fapt, atunci când tu și partenerul tău vă certați, pentru a dobândi acces la agenda ascunsă a relației voastre, trebuie să aruncăm o privire la complexul proces de creștere și dezvoltare umană și la modul în care noi, oamenii, ne potrivim în marea schemă a tuturor lucrurilor.

Suntem creaturi ale naturii, iar programul de evoluție al speciei noastre este codat în genele noastre. Cu toții ne începem viața într-o stare de relaxare sau binecuvântare fericită, cu senzația conectării la tot și la toate, la ceilalți. Pornirea noastră cea mai intensă atunci când ne naștem este de a susține acest sentiment de conectare, de a rămâne atașați. Dacă cei responsabili de îngrijirea noastră se acordă la dorințele și nevoile noastre, fiind capabili și pregătiți să ne ofere căldură, siguranță și susținere, sentimentele noastre de vitalitate și bunăstare sunt hrănite. Continuăm să trăim acest sentiment de conectare și bucuria de a fi pe deplin vii.

Dar nu așa stau lucrurile. Chiar și în cele mai bune circumstanțe, părinții noștri (sau alți oameni în grija cărora ne aflăm*) nu pot menține standardele perfecțiunii pe care am trăit-o în pântecele matern, când totul ne era oferit imediat și automat, într-o atmos- feră de siguranță totală și de continuitate. Chiar și cei mai buni părinți nu sunt disponibili în fiecare minut, nu înțeleg mereu, cu exactitate, ce avem nevoie și nu ne pot îndeplini orice dorință. Mai exact, cei mai mulți părinți, obstrucționați de lipsurile pe care le-au trăit în propria lor copilărie și asediați de problemele pe care le-au adunat în timp, fie nu au suficientă voință, fie nu sunt capabili să împlinească nevoile nou-născuților lor. Obosiți, furioși, deprimați, ocupați, bolnavi, distrași, temători sau triști, părinții eșuează în hrănirea sentimentelor noastre de securitate și confort.

Dar fiecare nevoie neîmplinită declanșează o altă senzație – anxietatea – și, în neștiința noastră infantilă, nu avem nicio idee despre cum am putea să oprim suferința și să revenim la sentimentul nostru de siguranță. Disperați să supraviețuim, activăm mecanisme de adaptare primitive. În funcție de temperamentul nostru și de forma pe care o ia interacțiunea cu părinții, care poate fi de neglijare sau intruziune, apărările noastre fragile iau numeroase forme. Am putea plânge continuu pentru a primi atenție. Sau, din contră, ne-am putea retrage departe de atingerea și atenția părinților noștri distrași, negând până și faptul că am avea nevoi. Deși facem tot ce putem, deja lumea ne pare nesigură și pare că primim iubire cu rația.

Când ne îndrăgostim, credem că am găsit fericirea cu care ne-am născut. Brusc, vedem viața în culori. Ne ciugulim urechile unul altuia și ne spunem totul. Limitările și rigiditățile noastre se topesc. Suntem mai sexy, mai deștepți, mai amuzanți, mai generoși. Decidem că nu putem trăi fără cel iubit, pentru că acum ne simțim pe deplin vii și conectați – ne simțim noi înșine. În sfârșit, ne simțim în siguranță și scoatem un suspin de ușurare. Pare că totul va merge bine, până la urmă.

Dar, inevitabil, adesea când ne căsătorim sau ne mutăm împreună, lucrurile încep să meargă prost. În unele cazuri, totul se destramă. Vălul iluziei cade și ni se pare că partenerii noștri sunt altfel decât cum am crezut noi că sunt. Ajungem să vedem că au trăsături pe care nu le putem suporta. Chiar și calități pe care înainte le admiram, acum ne irită.

Răni vechi se deschid când realizăm că partenerii noștri nu pot sau nu sunt dispuși să ne iubească și să aibă grijă de noi așa cum au promis. Visurile noastre sunt sfărâmate. Dezamăgirea se transformă în furie, alimentată de teama că nu vom supraviețui fără iubirea și siguranța pe care eram atât de aproape să le avem. Pentru că partenerul nostru nu ne mai oferă cu generozitate ce avem nevoie, schimbăm tactica, încercând să îl facem să îi pese – prin furie, crize, retragere, rușinare, intimidare și critică –, orice credem că funcționează. Îl vom face să ne iubească! Sau asta ne imaginăm. Este vremea negocierii – pentru timp, iubire, treburi în casă, cadouri –, măsurându-ne succesul în ce am dat și ce am câștigat. A început lupta pentru putere, iar ea poate continua mulți ani, până ne vom despărți sau vom ajunge la un armistițiu sau până când vom căuta ajutor, disperați să retrăim acel sentiment de vitalitate fericită și conectare. Să ne primim visul înapoi.

Avem nevoie să înțelegem și să acceptăm că, de fapt, conflictul chiar trebuie să aibă loc. Așa a plănuit natura: fiecare lucru este diferit de oricare altul, ceea ce creează un potențial conflict. Adevărul este că premisele pentru iubirea romantică au la bază chiar incompatibilitatea – reprezintă regula în relații, pentru că suntem diferiți. Avem nevoie să înțelegem conflictul ca pe un dat, un semn că psihicul încearcă să supraviețuiască, să își împlinească nevoile și să restabilească experiența conectării. Pentru a face acest lucru, diferența trebuie acceptată, iar potențialul ei, înțeles. Altfel, conflictul este distructiv.

Neavând habar de acest proces, cultura noastră a făcut din incompatibilitate temeiul pentru divorț, ceea ce anulează intenția naturii. Societatea a instituționalizat permisiunea pentru divorț, urmând dorința copilărească de a avea o relație ideală, lipsită de conflict, ceea ce reprezintă o distorsiune a procesului natural. Divorțul și despărțirea nu rezolvă problemele relației. Putem scăpa de partenerii noștri, dar problemele noastre rămân și le transportăm în următoarea relație. Divorțul nu este compatibil cu intențiile naturii.

Iubirea romantică este făcută să se termine. Este lipiciul care leagă inițial doi oameni incompatibili, astfel încât ei să recreeze scenariile din copilărie și, într-un final, să descopere iubirea și grija de care au nevoie de la cineva care pare o copie a părinților. Pentru a restaura experiența conectării fericite, relațiile noastre trebuie să crească dincolo de stadiile iubirii romantice și al luptei de putere. Vestea bună este că, deși multe cupluri se prind fără speranță în lupta pentru putere, și aceasta este făcută să se încheie. Legătura emoțională care a creat iubirea romantică pentru a-i ține pe parteneri împreună în timpurile cele mai grele se transformă într-o legătură organică și mai puternică prin procesul de trans-cendere a conflictului, odată cu acceptarea diferențelor.

Am ajuns să vedem aceste lucruri astfel: natura se vindecă pe sine în relațiile noastre. Fiecare individ este un nod de energie țesut în tapițeria ființei, iar tapițeria este destrămată și slăbită acolo unde există conflict. Datorită conștientizării de sine, noi nu trebuie să rămânem prinși în rutinele copilăriei. Într-un mod unic, suntem capabili să corectăm ce nu a mers bine. Când ne vindecăm relațiile, vindecăm rupturile în natură și instituțiile sociale în care suntem cuprinși.