Oricât de mult am ajuns, personal, să prețuiesc principalele substanțe psihedelice, să consider că au o natură sacră intrinsecă și să cred în promisiunea pe care o reprezintă ele – de a aduce o contribuție constructivă, ameliorând calitatea vieții de pe planeta noastră când oamenii le utilizează în moduri inteligente –, afirm de la bun început că ele nu sunt decât unul dintre multele instrumente ce pot fi utilizate în procesul dezvoltării psihice și spirituale a omului. Mulți oameni foarte diferiți au o părere deosebit de favorabilă despre aceste substanțe, nu doar pentru că, fiind mai tot timpul ocupați, occidentalii tind să fie nerăbdători în căutările lor spirituale, ci și deoarece, ingerate așa cum se cuvine, enteogenele sunt remarcabile ca putere și eficacitate, având, astfel, potențialul de a completa alte discipline psihologice și spirituale. Pentru cei care aleg să includă aceste substanțe în viețile lor personale, religioase sau profesionale, în contexte care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor fi, sperăm, legale și bine structurate, dobândirea de cunoștințe despre potențialele riscuri și despre preparativele minuțioase pe care le implică ele au aceeași importanță crucială pe care ar avea-o pentru cineva care ar decide să-și asume riscurile inerente multor altor aventuri.

Utilizarea substanțelor psihedelice este și ea o artă care necesită anumite abilități. Există niște principii de navigație prin lumea interioară ce pot fi predate și învățate. Pentru a facilita apariția unor experiențe de înnobilare a vieții cu ajutorul acestor incredibile molecule, nu ajunge să înghiți o capsulă, o pilulă, să bei niște ceai, să mesteci părți dintr-o plantă și apoi să aștepți „efectele drogului”. Este nevoie de mult mai mult.

Nucleul acestei cărți este despre natura și relevanța conștiinței mistice și a experiențelor vizionare ce uneori preced, urmează sau însoțesc această stare de conștiință nespus de vastă, dinamică, splendidă și profund semnificativă. 

Deși semnificația unor termeni precum „mistic” și „vizionar” va fi atent definită și discutată în detaliu, trebuie să fie clar de la bun început că „mistica” nu are nimic de-a face cu stările sufletești care sunt nebuloase sau vagi. Termenul nu se referă nici la magie, nici la ceea ce se înțelege de obicei prin fenomene oculte sau paranormale.

Acest termen indică mai curând o formă de conștiință ce rămâne clar întipărită în memoria celor care i-au fost martori (sau susțin că mor în ea, pentru a fi renăscuți ulterior), formă de conștiință ce poartă multe nume, precum „Realitatea Ultimă”, „Conștiința Cosmică” , „Nucleul Etern al Ființei” sau „Izvorul Filosofiei Perene”. În toate marile religii ale lumii există cuvinte care sugerează această mult-dorită și mult prețuită stare de conștiință, precum samadhi în hinduism, nirvana în budism, sekhel mufla în iudaism, viziunea beatifică în creștinism, baqá wa faná în islam și wu wei în daoism.

Deși există, probabil, loc pentru variațiuni infinite în privința naturii și descrierilor acestor experiențe – așa cum apar ele în consemnările individuale, consemnări ce i-au delectat pe specialiștii în literatură mistică și pe cercetătorii stărilor de conștiință meditative în trecut și vor continua să-i preocupe mulți ani de-acum încolo –, studiile cu substanțe psihedelice confirmă realitatea unui nucleu de caracteristici comune și validitatea a ceea ce Robert K.C. Forman a numit „Episod de Conștiință Pură” sau ECP. Putem afirma cu siguranță că acest „nucleu comun”, așa cum este descris, include ca atribute (1) Unitatea, (2) Depășirea Timpului și Spațiului, (3) Cunoașterea Intuitivă, (4) Sacralitatea (5) O Stare Profundă de Bine, (6) Inefabilul.

Dincolo de „interogația” activă a intelectelor noastre iscoditoare, tânjind să înțeleagă natura realității și locul nostru în ea, este receptarea și descoperirea pasivă a domeniilor de adevăr pe care le numim „spirituale” și „eterne” în cadrul stărilor de conștiință pe care le numim „revelatoare” și „mistice”.

Avem la dispoziție limbaje din diferite discipline academice, aflate fiecare într-un proces de îmbogățire continuă, ce ar putea să facă efortul de a aborda și exprima misterul conștiinței. Biochimia ar putea încerca să descrie transferurile moleculare și electrice, spunând că în sistemul nostru nervos există aproximativ o sută de trilioane de sinapse. Neuroștiința se va strădui să vorbească despre căile neuronale și tiparele de activitate pentru aproximativ un miliard de neuroni, despre schimbările în fluxul sanguin din creier și despre modificările consumului de oxigen al celulelor. Fizica va indica activitatea cuantelor de energie, identificând până și niște fotoni emiși de ADN-ul nostru. Cunoașterea de acest tip reliefează uimitoarea complexitate a vieților noastre. Este posibil să găsim frumusețe, dar și noi revelații și descoperiri în structurile și procesele microscopice și submicroscopice pe care începem să le scoatem la lumină.

Nu este însă suficient să descrii o viziune revelatoare ca pe un simplu impuls electric sau o emoție ca pe o țâșnire hormonală. Dragostea, noblețea, pornirile creatoare ce ne îndeamnă să exprimăm excelența și ceea ce noi, oamenii, numim „măreție” sunt manifestări ale acelei părți a misterului ființelor noastre pe care o numim „spirituală”. La fel sunt și dedicația și curajul de a ne preocupa de slăbiciunile noastre omenești și angajamentele de a acționa pentru soluționarea impasurilor personale, societale și internaționale. Misticii din trecut și din prezent nu sunt doar cei care au întrezărit fugar o armonie absolută și eternă, reușind cumva să și-o amintească; se știe că mulți dintre ei s-au întors la muncile simple ale existenței cotidiene, la „tăiatul lemnelor și căratul apei”, fiind adică întrupați în lume și coborâți în timp. Poate că mințile cele mai evoluate dintre noi se apropie de capacitatea autentică de a trăi în ambele lumi, pe tărâmul eternității și în cel temporal. În limbajul teologiei creștine, s-ar putea considera că asta oglindește, oricât de atenuat, arhetipul lui Hristos care este întru totul divin și întru totul uman, putând să aibă parte atât de experiența agoniei de pe cruce, cât și de bucuria învierii. În limbajul teologiei budiste, un bodhisattva umblă cu umilință prin piață, dedicat slujirii pline de compasiune a celorlalți.