Adulat si contestat, citat si deseori mai putin citit, prezentat in enciclopedii si dictionare ca filosof, ganditor, eseist, orientalist, mistic, iluminat, filosof traditional, metafizician, René Guénon (n. 15 noiembrie 1886, Blois – m. 7 ianuarie 1951, Cairo) este mai curand „o figura inclasabila a istoriei intelectuale a secolului al XX-lea”, dupa cum spunea Philippe Faure, unul dintre bunii cunoscatori ai operei lui René Guénon. O figura inclasabila pentru ca insusi Guénon refuza sa se lase catalogat sub vreuna dintre etichetele occidentale, deoarece nici una nu s-ar fi potrivit incercarilor sale de a restaura Traditia. Aura de mister care i-a inconjurat existenta, aria vasta a preocuparilor teoretice ingloband ocultismul, studiile clasice, gnosticismul, martinismul, frecventarea pe termen mai lung sau mai scurt a catolicismului, a francmasoneriei, convertirea la islamism definesc un profil sinuos, dar contureaza portretul unui neobosit cautator al cailor de acces la cunoasterea traditionala, cea care este la originea sciziunii intre Orient si Occident, una dintre caracteristicile lumii moderne:

„In starea prezenta a lumii, avem, deci, pe de o parte, toate civilizatiile care au ramas credincioase spiritului traditional, si care sunt civilizatiile orientale, si, pe de alta parte, o civilizatie cu totul anti-traditionala, care este civilizatia occidentala moderna.”

In analiza pe care o face lumii moderne, diagnosticul lui René Guénon este necrutator:

„Deci, daca se spune ca lumea moderna se afla intr-o criza, ceea ce noi intelegem in mod obisnuit este faptul ca ea ajuns intr-un punct critic sau, cu alte cuvinte, ca este iminenta o transformare mai mult sau mai putin profunda, ca o schimbare de orientare va trebui sa se produca, pe termen scurt, in mod inevitabil, de voie sau cu forta, mai mult sau mai putin brusc, cu sau fara a fi insotita de catastrofe.”

Citatul de mai sus este dintr-una din cartile lui René Guénon consacrate lumii moderne, Criza lumii moderne, aparuta de curand intr-o noua traducere, datorata lui Teodoru Ghiondea, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Philosophia perennis”, 2022, 188 p.

In cartile sale despre criza lumii moderne, René Guénon nu cauta solutii paliative sau de „acomodare”, cum propunea Max Scheller, ci merge mai departe cerand o reintoarcere la principiile metafizice atemporale ale Traditiei primordiale al carei detinator autentic ar fi hinduismul. Guénon nu recunoaste nimic modernitatii, nu cantareste bunele si relele, nu cauta echilibrul vreunui compromis; pentru el „criza” si „modernitate” sunt fatetele aceleiasi orbiri, ale aceleiasi falsificari a adevarului in mare parte imputabila varstei sumbre (Kali-Yuga) in care traiesc modernii:

„Adevarurile care erau altadata accesibile tuturor oamenilor au devenit din ce in ce mai ascunse si mai dificil de atins; aceia care le cunosc sunt tot mai putin numerosi, iar daca acea comoara de intelepciune «non-umana», anterioara tuturor varstelor, nu se pierde niciodata, in schimb ea se acopera cu valuri din ce in ce mai de nepatruns, care le ascund privirilor si sub care este extrem de dificil sa o descoperi.”

René Guénon nu a fost singurul critic al modernitatii, dar spre deosebire de altii el nu lasa modernitatii nici o sansa de mantuire, de transmutatie. Cei mai multi critici ai modernitatii se multumesc sa puna un diagnostic, in vreme ce Guénon este radical: Traditia va fi cea care va sterge de pe harta lumii aceasta „anomalie” care este modernitatea. Nici eradicarea modernitatii nici impunerea Traditiei asa cum cerea René Guénon nu erau procese lesne de aplicat mai ales ca nici solutiile avansate nu deschideau stralucite perspective.

Modernitatea este rodul unui proces evolutiv in care au fost ingrosate anumite linii, iar acest proces nu poate fi negat. Cei care pun in discutie modernitatea se pot desolidariza de materialism si de ceea ce este utopic in ideea unui Progres fara sfarsit care nu este de folos decat lui insusi. Pe de alta parte este dificil de sustinut ca Orientul indian ar fi pastratorul cel mai autentic al traditiei fata de un Occident supus modernitatii devastatoare. Orientul traditional si-a pierdut unitatea sub asaltul occidentalizarii care a schimbat modurile de viata si de gandire. René Guénon privea lumea moderna ca un metafizician, nu ca un filosof, sociolog sau politolog, ceea ce arata o anume slabiciune nu a diagnosticului pus de René Guénon, cat a sanselor unei anume redresari a Traditiei intr-un Occident al modernitatii.

Pentru a fi si mai convingator, René Guénon insista pe definirea termenului de criza dincolo de acceptiunea sa curenta care se refera la dezorganizarea unui sistem, la acceptarea ideii ca lumea nu traieste sub cele mai favorabile auspicii, ca e timpul unei schimbari. Guénon ne aminteste etimologia termenului care este sinonim cu „judecata” si cu „discriminare”, ceea ce cheama la o analiza a posibilitatilor de redresare a mentalitatii contemporane epocii la care se referea critic Guénon. Lumea moderna era coplesita de o sumedenie de „superstitii”: evolutie si progres, ratiune inchisa in ea insasi, miopia stiintelor si filosofiei, exaltarea vietii, a individualismului, caracteristici ale „varstei sumbre”. Dar cand s-au ivit zorii acestei „varste sumbre”? Din perspectiva propusa de René Guénon originile lumii moderne trebuie cautate in antichitatea clasica, in civilizatia greco-romana, decadere care a cunoscut o anume contracarare in timpul elenismului, apoi in luminoasa perioada a Evului Mediu, datat de Guénon de la domnia lui Carol cel Mare pana la inceputul secolului al XIV-lea. Sfarsitul Evului Mediu

„este adevaratul punct de pornire a crizei lumii moderne; este inceputul destramarii «Crestinatatii», cu care se identifica in mod esential civilizatia occidentala medievala; [...] Epoca moderna incepe cu aproape doua secole mai devreme decat se crede indeobste; Renasterea si Reforma sunt mai degraba rezultante, si ele nu au fost posibile decat prin decadenta prealabila; dar, departe de a fi o redresare, ele marcheaza o cadere mult mai profunda, deoarece ele pecetluiesc ruptura cu spiritul traditional, una in domeniul stiintelor si al artelor, cealalta in domeniul religios, acolo unde parea cel mai putin probabil sa se intample.”

René Guénon reproseaza Renasterii ca nu a preluat decat forma, exteriorul lumii antice, ca a limitat cunoasterea la nivelul cel mai de jos, ca a imprimat civilizatiei moderne un caracter pur material, ca prin „umanism” incerca sa reduca totul la „proportii pur umane”.

Departe, nu numai geografic, ci mai cu seama spiritual, de lumea moderna, Orientul ar fi pastrat aproape intact, in opinia lui René Guénon, depozitul traditiei primordiale, ceea ce permitea gruparea elitelor occidentale intr-o noua arca. Traditia hindusa Vedanta oferea cea mai buna expresie a metafizicii pure, intre islamul al carui exoterism putea provoca reticente si Extremul Orient asiatic, prea indepartat de spiritul european. Caracterul universal al traditiei universale se preta „adaptarilor” cu care istoria era obisnuita, mai cu seama ca nu era vorba despre o „fuziune” ci de permanenta unui suport traditional in Occident. Acest rol revenea, in opinia lui René Guénon, Bisericii catolice pentru exoterismul totdeauna necesar si francmasoneriei si companionajului pentru esoterism. Orientul era apt sa pastreze si sa transmita „depozitul nepieritor al traditiei” pentru ca in civilizatiile orientale mai exista elita, care in Occident s-a pierdut. Cautarile celor care-si dau seama ce lipseste civilizatiei occidentale „se reduc la aspiratii vagi si cautari prea adesea sterile” pentru a reconstitui ceea ce a existat inainte de „devierea moderna”.

Pentru René Guénon Evul Mediu este o civilizatie traditionala, singura, in orice caz ultima pe care a cunoscut-o Occidentul, comparabila cu cele din Orient, adica fondata pe principii metafizice, pe primatul spiritualului, al intelectualitatii pure si al contemplatiei. Evul Mediu a asigurat transmiterea traditiilor anterioare, René Guénon citand traditiile romane (collegia fabrorum, stramosii confreriilor medievale ale zidarilor), traditiile celtice, hermetismul alexandrin, astrologia, alchimia, metafizica lui Aristotel. In ceea ce putem numi „proiectul guénonian”, Evul Mediu este o referinta si un model, calea care-l apropie de propria traditie: restaurarea cunoasterii intelectuale pure, metafizica adevarata, asezarea stiintelor traditionale pe o baza traditionala, adica o chemare la construirea unui „nou Ev Mediu”. Istoricii au sanctionat discursul lui Guénon asupra Evului Mediu, mai ales ca in epoca se afirma „Scoala Analelor”, a lui Marc Bloch si Lucien Febvre, dar discursul guénonian nu era al unui istoric ci al unui metafizician. Dincolo de limitele si slabiciunile discursului lui René Guénon asupra Evului Mediu, el a participat, chiar daca mai mult in maniera intuitiva, la prima reabilitare a Evului Mediu alaturi de Charbonneau-Lassay, Viollet-le-Duc si Emile Male.

Urmarind Evul Mediu al lui René Guénon putem intelege mai bine principalele teme ale operei sale, pentru el evocarea recurenta a Evului Mediu fiind un mijloc pedagogic pentru a readuce sub ochii cititorului trecutul traditional al Occidentului, René Guénon cerand constant omului occidental sa revina la propria traditie. Chemarea lui René Guénon la un „nou Ev Mediu”, adresata cand lumea moderna intra intr-o criza profunda, a fost inteleasa ca un apel la zidirea unei lumi spiritual structurata de unitatea profunda a traditiilor, de unitatea spiritului si a naturii umane.