Incepusem discutia cu Björn, despre forme de guvernamant si alternative la democratia constitutionala, gafaind. Tocmai urcasem peste o suta de trepte. Asta dupa ce ne suparaseram pe coasta care tinea umbra Göteborgului, la Korsvagen, si o luaseram pe cararea pietruita si ingusta, in sus, spre soare, ca in finalul unui roman de Strindberg. Toate astea in vremuri demult apuse, aproape imposibil de imaginat astazi, cand, daca ai fi strigat in mod repetat Hey, Google! uitandu-te fix la ceasul de mana, ai fi riscat sa fi fost indrumat spre o clinica de psihoterapie. Pe atunci, cand erau vizitati de idei, oamenii fie le validau, fie scapau de ele, si una si alta printr-un procedeu primitiv numit comunicare directa.

Unul la o suta de mii de suedezi, tanarul meu rector. Acel caz rarisim care, fie si numai pe durata unui pranz-pedeal, avusese curajul sa puna sub semnul intrebarii democratia, cea pe nedigeratelea sanctificata in lumea noastra postmoderna. Notiunea se invata in cresa scandinava inainte sau imediat dupa mama, tata, apa, buba, si se folosea in gradinite, in cele mai simple propozitii simple, odata cu Anna are mere: Anna este democrata. Cu grecii si cu unii iluministi in minte, ne-am pus pe vanat de argumente pro si cules de argumente contra pentru fiecare model imaginat, in timp ce, undeva departe, la baza dealului, tramvaiele faceau eforturi disperate sa ne intrerupa, scrasnind pe sine si scanteind pe cabluri, ca si cum impietatea noastra ar fi fost descoperita si, iata, semnalata. Cum, in Principele, Machiavelli refuza sa se ocupe si de republici, n-am reusit atunci sa dam de capatul de (re)innodat al firului discutiei despre societatea ideala, care se subtiaza si se rupe la iesirea din antichitate. Unde si cine pune deci bazele filosofiei politice moderne? Vreo ora mai tarziu, coboram din inalta libertate a dealului inapoi in ordinea supravegheata a orasului fara sa fi facut vreo descoperire epocala, dar cu o lacuna (de lectura) consimtita: inainte de Locke si de Montesquieu, ceva, o veriga ne lipsise.

Acel cineva-ceva erau Thomas Hobbes si al sau tratat, Leviatanul. Ani mai tarziu abia am ajuns la Hobbes, prin intermediul lui Bertrand Russell¹ si, mult mai recent, a lui Alan Ryan² . Dar textul integral al Leviatanului l-am parcurs abia recent, bucurandu-ma de traducerea atenta la nuante, cursiva in forma si excelenta in pastrarea spiritului lucrarii, semnata de Alexandru Anghel si aparuta la Editura Herald. Si, da, sunt intru totul de acord cu paradoxul semnalat in Nota asupra traducerii. Cititorul modern are, intr-adevar, un mare avantaj daca i se ofera sansa parcurgerii unei traduceri a lucrarii, si nu este nevoit sa se lupte cu textul original, scris intr-o engleza de secol XVII, greu accesibila celor mai multi dintre noi. As adauga ca altfel, o astfel de lucrare ar risca sa ramana pe lista clasicelor niciodata citite, dar mereu citate. Ca singura varianta, se poate astazi apela la editii modernizate, care sunt insa, si ele, un fel de... traduceri din engleza in engleza. Prin urmare, suntem pe maini bune. Notele de subsol dau context cultural si istoric, claritate, pozitioneaza, diferentiaza intre sensuri, explica solutiile terminologice alese, trimit la carturari care l-au inspirat pe Hobbes, de la Tucidide si Platon, la Toma de Aquino, Francis Bacon si Galileo, sau la discipoli ai lui.

Thomas Hobbes se naste la 1588 si, spre sfarsitul perioadei elisabetane, studiaza la Oxford, obtinand la 20 de ani diplomade bacalaureat. Desi cunoscut astazi pentru contributiile sale in domeniul filosofiei politice, Hobbes a fost pasionat de fizica — in asemenea masura incat micile lui contributii l-au interesat mai tarziu pe Leibniz, iar filosofia naturala practicata de el l-a scos din minti pe Boyle —, de matematica, plonjand fara plasa de siguranta in spinoasa problema a cuadraturii cercului, si de istorie — a tradus Razboiul peloponesiac a lui Tucidide, lucrare care l-a marcat pentru restul vietii, punandu-si o amprenta clara asupra modelelor de organizare sociala imaginate de el. Ingenuncherea democratiei ateniene de catre oligarhia spartana, ca accident istoric, e una dintre sursele ideatice esentiale din gandirea politica a lui Hobbes. Crearea Leviatanului, acest „zeu muritor”, acest „om artificial”, puterea suverana imaginata in asa fel incit sa-si poata proteja perfect supusii, este rezultatul unui mecanism de aparare. Ca o cetate sa nu mai fie invinsa, umilita, ca populatia sa nu ajunga sa fie decimata, lovita de foamete si boli, ca invadatorii sa nu triumfe, Hobbes inlatura din condei, pe indelete, modelele democratice de pana la el.

A doua sursa de inspiratie hobbesiana, a doua mare frica, este una traita si nu citita. Un aparator si sustinator de principiu al roialismului, Hobbes se vazuse nevoit, la 52 de ani, sa fuga in Franta, de frica efectului pe care tonul polemic al scrierilor sale l-ar putea avea asupra noilor lideri, in vremuri tulburi. La doi ani dupa autoexilarea lui Hobbes, in 1642, Anglia aluneca in razboi civil. Sub influenta stirilor primite din tara, Hobbes publica De Cive, un precursor al Leviatanului. Dincolo de Canalul Manecii suna muschetele, parlamentaristii incruciseaza spadele cu roialistii, Charles I, care convocase singur Parlamentul pentru a manipula impunerea si colectarea de taxe suplimentare, acceptand in felul acesta — in viziunea lui Hobbes — sa imparta puterea, ajunge sa ceara arestarea unor membri ai Camerei Comunelor, pierde controlul Londrei si al Nordului, fuge si, mai tarziu, se preda presbiterienilor scotieni.

Cand e trecut, sub paza si dupa negocieri, inapoi oamenilor puritanului Cromwell, regele refuza sa accepte o monarhie constitutionala, evadeaza, e prins din nou si, in final, judecat pentru tradare si executat. In tot acest timp, puterea e impartita intre provincii, biserica scotiana e nemultumita de impunerea riturilor anglicane in nord, catolicii irlandezi au supararile si pretentiile lor... Recoltele raman neculese pe camp, comertul scade sub amenintarea cuceririi si jefuirii oraselor de catre una sau alta dintre tabere, pretul granelor si al porumbului creste, untul, branza si carnea devin o raritate. In cuvintele prelatului de Essex, Ralph Josselin: beggars were many, givers few. Anglia e in haos total. Dar e, dintrodata, o republica democrata.

Naucit, Hobbes se apuca sa scrie Leviatanul, o teorie a contractului social, din disperare, la Paris, incercand sa(-si) puna ordine in idei. Despre Om, prima parte a lucrarii, se ocupa de... materia din care e creat Leviatanul. Fiindca Leviatanul, aceasta autoritate absoluta, nu e (numai) desemnata de membrii comunitatii, e insasi esenta lor, intruparea lor. Interesant ca pe coperta primei editii a lucrarii, la a carei grafica autorul a colaborat, un gigant incoronat are corpul si membrele superioare formate din sute de chipuri de oameni, asa cum, daca vreti, Bibliotecarul lui Arcimboldo e tot compus din carti. Leviatanul se misca asa cum il misca partile lui componente. Si, da, e garantia unitatii lor. Capitol dupa capitol, Hobbes atinge subiecte legate de calitatile acestei materii vii: ratiunea, consecventa, imaginatia, virtutile, pasiunile, semnele si roadele religiei in Om, conditia naturala, fericirea si mizeria omenirii, rivalitatea, neincrederea, destructivul spririt de concurenta. Lucrarea este in mare parte construita ca un curs de stiinte exacte, cu definitii, axiome si demonstratii, desi nu intr-atat de riguros euclidiana ca Etica lui Spinoza.

Portret al lui Thomas Hobbes, 1676
(Hardwick Hall)

Partea a doua a lucrarii, Despre Comunitatea civila, o desfatare intelectuala pentru un lector dornic sa evadeze din relativismul contemporan, este cea care – in nesfarsitul duel prin secole dintre Platon si Aristotel – inscrie Leviatanul, fara tagada, in coloana autorului Republicii. Intre dorinta de liniste si siguranta pe deoparte si cea de libertate totala pe de alta, Hobbes opteaza vehement pentru cea dintai. Fara siguranta, in starea ei naturala, imanent conflictuala, razboinica, viata omului ar fi „singuratica, saraca, neplacuta, salbatica si scurta”. Suveranul, fie el o persoana sau un for ales, posesor insa al intregii puteri (!), este singurul care poate asigura necesara siguranta si pacea. Conditia esentiala este totala si neconditionata supunere a populatiei. Autoconservarea individului e singura care ar justifica, in ochii lui Hobbes, nesupunerea temporara a subiectilor fata de autoritatea centrala desemnata. Atat.

Suna amenintator, sigur, mai ales pentru cei care au experienta (trecuta sau prezenta) a traiului intr-o societate totalitara, dar noul mileniu ne-a pus deja in situatia de a reanaliza pericolele cu care suntem confruntati ca natiuni, ca etnii, ca civilizatii, si de a realiza cat de vulberabili suntem ca indivizi liberi. Si, daca ultimile doua decenii ale secolului trecut au afirmat o exploziva dorinta de libertate a oamenilor, si una de suveranitate a multor state, unele nou formate, europene si nu numai, primii douazeci de ani ai acestui secol marcheaza un clar reviriment al hobbesianismului in alegerile politice ale cetatenilor lumii occidentale. Dupa cum se stie, in 2016, America, tara in istoria careia, de la aristotelienii parinti fondatori, si pana la radicalii de la 1968, rareori liberalismul lockeian fusese pus sub semnul intrebarii, a ales conform nevoii de stabilitate. Cetatenii au confirmat liderul care le-a propus o natiune puternica si respectata, in pofida nuantei izolationiste a sloganului Make America Great Again! La fel, Rusia l-a ales, reales si rasales pe cel care, dupa prabusirea colosului sovietic, i-a promis pastrarea unui loc-in-primul-rand-sub-soare, in ciuda nationalismului, agresivitatii si trecutului lui personal. Marea Britanie a reactionat retractil la utopiile si pericolele liberalocomunitare, socand o intreaga Europa. Exemplele pot continua.

A-l aprecia astazi pe Hobbes, marele ganditor din spatele Leviatanului, nu inseamna, fireste, o aderare neconditionata la toate analizele si concluziile sale. Dar, parafrazandu-l pe parintele constitutiei americane, James Madison — si fortand inlocuirea termenului de guvernare cu cel de Leviatan — putem macar pune in discutie constatarea ca (numai) daca oamenii ar fi ingeri, Leviatanul nu ar fi (niciodata) necesar. La fel, practicarea unei gandiri realiste, sanatoase, ar trebui sa ne faca sa admitem ca miscarile de pendul Platon-Aristotel-Platon trec, pentru moderni, cu periodicitate, pe la Hobbes. Si, fiindca in paragraful precedent s-au auzit batai de aripi de inger, sa mentionam in final, subliniind in acest fel complexitatea si actualitatea lucrarii, ca ultimele doua parti ale ei trateaza comunitatea si din punct de vedere ecleziastic, punand clar sub semnul intrebarii separarea puterii in stat intre conducatorul laic si cel religios — cazul modern al statelor militant musulmane. Cat despre divizarea puterii (in societatea laica) intre legislativ, executiv si judiciar, aruncati doar o privire spre Washington pentru a realiza cum leapsa politica jucata in numele democratiei totale produce nori de praf toxic in jurul participantilor.

Un articol de Radu JÖRGENSEN pentru Revista Orizont, februarie 2020, Nr. 2 (1654).

¹ – Bertrand Russell, A History of Western Philosophy, 1945 2
² – Alan Ryan, On Politics, 2012