Cele mai multe istorii ale filosofiei universale incep cu presocraticii; nu mai departe, celebra lucrare a lui Emile Bréhier, Histoire de la philosophie, este aproape in intregime dedicata spatiului european, exceptie facand un scurt capitol despre filosofia orientala, musulmana si iudaica.

Este adevarat ca in introducere afirma ca „o istorie a filosofiei nu are dreptul sa ignore gandirea extrem-orientala”... S-a incetatenit ideea ca filosofia s-a nascut in vechea Ionie, ca primul demn sa poarte numele de filosof a fost Thales. Pot fi invocate doua explicatii ale deselor absente ale filosofiei orientale in istorii ale filosofiei cu pretentii exhaustive:

pe de o parte, e posibil ca definitia filosofiei incetatenita din vechea Elada sa nu acopere specificul intelepciunii orientale, iar pe de alta parte, ceea ce noi numim filosofie orientala sa fie asimilata mai curand intelepciunii, sau religiei. 

Ambele teorii au adeptii, dar si opozantii lor. Anton Dumitriu isi incepea cunoscuta si apreciata carte Istoria logicii cu „Logica in culturile din afara Europei”, rezervand un capitol logicii in China antica unde aminteste ca insusi conceptul de filosofie avea alt continut in China antica. Filosofii chinezi foloseau afirmatii enigmatice si paradoxale ceea ce punea in discutie caracterul strict filosofic al scrierilor lor, Anton Dumitriu aratand ca rasturnarea intregii intentionalitati a filosofiei antice chineze a facut ca aceasta gandire sa devina ininteligibila; ea capata sens doar prin restabilirea intentionalitatii sale, aceea de a fi „stiinta intelepciunii”.

Totusi sinologii sustin ca marile scoli filosofice chineze, confucianismul si daoismul, au avut si o latura religioasa, dar de cele mai multe ori terminologia chineza distinge daoismul filosofic de daoismul religios, teorie pe care o accepta si Mircea Eliade in Istoria credintelor si ideilor religioase. Pentru a incheia acest scurt periplu despre modul in care este perceputa, sau nu, filosofia chineza, amintesc ceea ce spunea sinologul german Max Kaltenmark: „autorul cartii Dao De Jing a fost un filosof...” 

Dao de Jing este una dintre cele mai traduse carti din lume, cunoaste nu mai putin de 44 de versiuni in limba engleza. Amintesc aici un fapt putin cunoscut, dar in egala masura putin obisnuit. Un profesor la Sorbona, Marcel Conche (n. 1922), a invatat limba chineza pentru a traduce scrierea lui Lao Zi (Tao Te King, traduit et commenté par Marcel Conche, Presses Universitaires de France, 430 p, 2003). Incepand cu anii '50 ai secolului trecut publicul din Romania s-a familiarizat cu Dao de Jing; pana la reforma grafiei, cartea aparea sub titlul Tao Te King. 

Se spune despre Lao Zi ca voind sa plece spre apus, la frontiera i s-a cerut sa scrie un text, textul era invatatura despre Dao; nimeni nu stie daca este adevarat sau nu, dar cel care a cules tot ce se putea afla, Sima Qian, a conchis: „Lao Zi era un intelept ascuns.” Poate aici se afla si dificultatea initiala a occidentalilor de a inscrie cartea sa in randul textelor filosofice.

Este un text deopotriva profund si enigmatic, care contine sentinte si aforisme care urmau sa fie interpretate de cei in masura sa o faca... 

Astfel, capitolul 1 ne introduce in lumea lui Dao, dar nu „Dao despre care se vorbeste. Numele lui poate fi numit, dar nu este numele despre care se vorbeste de obicei.” Nefiinta (Wu) era inainte de a fi cerul si pamantul, iar Fiinta (You) este Mama celor zece mii de lucruri. Prin Nefiinta vedem tainele, prin Fiinta intruchiparile, ingemanarea lor (Xuan) fiind taina universului: „Taina tainelor! Poarta spre toate minunatiile universului.”

Dao este Calea, si poate fi asemuit fluviului lui Heraclit, panta rhei. Marcel Conche afirma ca fluviul sau calea nu lasa nimic in afara lor, totul este inglobat; caile obisnuite sunt urme definite, dar spre deosebire de acestea, Dao este Calea absoluta, inefabila, ceea ce aminteste de traditia iudaica in care tetragrama sacra, YHWE, nu se pronunta.

Caile obisnuite duc undeva, au un punct de plecare si altul de sosire, Dao este Calea care nu este decat Cale, este infinita, in sensul indeterminarii, este fara inceput si fara sfarsit.

„Dao este gol, fara chip si forma, dar ne putem sluji de el la nesfarsit! Adanc si de nepatruns, El pare a fi stramosul celor zece mii de lucruri. (...) El pare, ca intr-un adanc de ape, ca e si ca nu e. Al cui fiu este nu stiu, dar era inainte de toti zeii cu chip.” Primul verset, in care unii traducatori folosesc cuvantul vas, este interpretat ca expresie a neincetatei curgeri, cei apropiati de cultura europeana facand apropieri de mitul Danaidelor (fecioarele pedepsite sa umple la nesfarsit vase fara fund). Dao poate fi inteles ca un vas gol, dar este si calea unde vom intalni totdeauna oameni noi, care vin si pleaca, intr-o curgere nesfarsita, mersul generatiilor fiind fara limita, infinit.

Profunzimea Caii nu lasa ca fiintele care dispar in genune sa o umple vreodata; profunzimea sa este cauza permanentei sale. Calea este ca un abis totdeauna acolo, vesnic acolo, Timpul fiind cel care curge, vine si dispare, neavand nici un efect asupra Caii insesi.

Este un contrast intre Cale, totdeauna egala cu ea insasi, si perpetua schimbare. Calea nu este o fiinta, nici neant, nici Fiinta, ea este indeterminatul. Ultimul verset continua sa starneasca vii controverse intre sinologi, dar si intre filosofi. Calea: „Al cui fiu este nu stiu”; este un mod de a spune ca Dao/Calea nu este fiul vreunei persoane, inaintea lui era nefiinta, nu era ceva, dar aceasta afirmatie pune in discutie ideea de Dumnezeu, de Suveran Ceresc; a spune ca Dao este anterior Suveranului Ceresc, inseamna a spune ca este anterior tuturor lucrurilor. Termenul di are o pluralitate de sensuri (stramos, Dumnezeu, suveran); Zhuangzi afirma ca este greu de stabilit in ce sens este folosit aici, dar „capitolul subliniaza anterioritatea lui Dao fata de toate lucrurile, inclusiv fata de di.” Su Yan considera gresit a traduce di prin Dumnezeu, ci doar prin zeitate, imparat, stramos sau suveran.

Cartea celor „peste cinci mii de cuvinte” este un text profund, dar deopotriva enigmatic; Eliade scria ca „in pofida caracterului sau asistematic, Dao De Jing exprima o gandire coerenta si originala.” In daoism, pozitivitatea este pusa in doi termeni, reciproc contrari si complementari, care se zamislesc sincronic si diacronic; actualitatea se naste din sciziune si tensiune, din comparatia intre doi termeni, de unde si aspectul usor contradictoriu, paradoxal al sentintelor daoiste.

Dao De Jing este unul dintre marile texte ale culturii chineze, deopotriva manual al artei de a guverna si prelungi viata, dar si text mistic sau filosofic.