David Hume (1711-1776) a fost un filosof scotian care a studiat la Edinburgh si la La Flèche, în Franta, acolo unde a scris prima sa lucrare filosofica, Tratat asupra naturii omenesti, care era incercarea sa de a formula un sistem filosofic. Impartit in trei parti, Tratatul se refera la procesul de cunoastere, la pasiunile omului si la morala. Desi era cea mai aprofundata privire a lui Hume asupra omului in ansamblul sau – abordând teme ce tin de cunoastere, psihologie, morala –, catre sfarsitul vietii filosoful scotian isi „reconsidera” scrierea gasind-o juvenila, inexpresiva. Tratatul arata ca stiinta care apropie intelegerea omului este datorata uniformitatii naturii umane, iar aceasta din urma este studiata pornind de la universul mental caracterizat de „perceptie”, care pentru Hume desemna intregul continut psihic.

Prima sa carte nu s-a bucurat de succesul asteptat, in schimb urmatoarea, Eseuri, morale si politice i-a readus increderea, ceea ce l-a facut sa spere ca va obtine Catedra de filosofie morala la Universitatea din Edinburgh. Acuzatiile de erezie si chiar de ateism i-au adus ani de peregrinari, dar si ragazul pentru a scrie noi lucrari: Eseuri filosofice asupra intelectului omenesc, mai bine cunoscuta sub denumirea data de Hume in editia revizuita din 1758, Cercetare asupra intelectului omenesc. Este o lucrare in care David Hume prezinta consideratiile sale despre natura rationamentului, despre constientizare si teoria sensului, despre cauzalitate. In domeniul cunoasterii, Hume rezuma toate relatiile posibile la doua categorii: relatiile care depind doar de compararea intre idei, si relatiile care depind de confruntarea cu experienta; primele aduc certitudinea apodictica a adevarurilor matematice, celelalte privesc cunostintele experimentale. In aceeasi lucrare, David Hume abordeaza si probleme de morala, unde neaga existenta unei „ratiuni practice” si posibilitatea unui fundament rational al eticii, existenta pasiunilor si vointei nefiind urmarea unei judecati. Alte lucrari care i-au adus aprecierea contemporanilor au fost Istoria Angliei si Eseuri de morala, de politica si de literatura. Dar David Hume este cunoscut si pentru cartile sale in care a pus in discutie argumentele teologice si cosmologice ale existentei lui Dumnezeu, expuse in Dialoguri asupra religiei naturale si Istoria naturala a religiei, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Cogito”, traducere, studiu introductiv si note de Alexandru Anghel, 2015, 272 p.

Aparuta postum, in 1779, cartea Dialoguri asupra religiei naturale este considerata ca fiind deopotriva cea mai enigmatica, dar si cea mai deplin realizata scriere a lui David Hume. Dialogurile aduc in scena trei personaje principale, Demea, adeptul unei ortodoxii rigide si inflexibile, Cleanthes, teistul experimental, si Philon, filosoful sceptic, cel care conduce dialogul, carora li se adauga Pamphilius, care era martorul, si Hermippus, persoana careia Pamphilius i se adreseaza. Numele personajelor principale se regasesc in filosofia clasica, dialogurile humeene fiind influente si de opera lui Cicero, aspect subliniat de Alexandru Anghel in ampla si bine documentata sa prefata. Comentatorii cartii lui Hume considera ca textul de desfasoara dupa o strategie complexa in care discursul asupra religiei nu se intemeiaza pe un sistem particular, dar nici pe ateism. Scepticul isi ia partea sa din confruntarea cu teologul, care afirma ca existenta lui Dumnezeu este evidenta, dar ca natura sa este insondabila, dar si opozitia fata de teistul care sustine ca nu poti socoti existenta unei Fiinte despre care nu ai nici o idee. David Hume afirma in debutul Dialogurilor ca studiul filosofiei incepe cu logica, continua cu etica si fizica, incheindu-se cu natura zeilor, stiinta teologiei naturale „fiind cea mai profunda si mai abstracta dintre toate, cere o judecata foarte matura pentru a fi studiata, neputand fi incredintata decat unei minti bogate in toate celelalte stiinte”.

Alexandru Anghel analizeaza in detaliu, cu argumente serioase cele doua perspective prezente in epoca si ilustrate in Dialoguri de Philon, sub care „se ascunde” Hume, care loveste temeliile conceptuale ale religiei naturale, si Cleanthes care sustine o conceptie traditionala a religiei naturale. Ordinea si scopul naturii neputand fi produsul hazardului, trebuie sa admita un principiu explicativ, inteles ca existenta care a actionat dupa un plan dinainte conceput. Existenta divinitatii era discutata in contextul existentei ordinii si finalitatii naturale, printr-o inferenta de la efect la cauza, in care efectului nu-i se poate atribui arbitrar alta insusire decat cele necesare producerii acestuia.

„Nu se pune problema existentei, ci a naturii

lui Dumnezeu. Si pornind de la neputinta

intelegerii umane, afirm ca aceasta natura a lui

Dumnezeu este absolut incomprehensibila si

necunoscuta noua. Esenta acestei minti supreme,

atributele sale, modul sau de existenta, insasi

natura duratei sale, toate aceste lucruri si toate

particularitatile referitoare la aceasta fiinta divina

sunt necunoscute omului”

 

Filosoful scotian manifesta un anume scepticism in problemele religiei din perspectiva conceptiei despre necesitate si libertate. In virtutea unui anume determinism si a existentei lui Dumnezeu-cauza a lumii, orice actiune umana pare supusa unei necesitati care o leaga de cauza suprema. Continuand rationamentul sceptic, divinitatea este sursa tuturor actiunilor, deci nu exista actiuni imorale, iar daca exista, nu omul poarta responsabilitatea lor. Sigur, Hume nu a admis validitatea unui punct de vedere strict determinist, stiind bine ca omul plecand de la experienta sa concreta nu poate ajunge la intelegerea divinitatii in atotputernicia sa, in intelepciunea sa, in bunavointa sa. Faptul ca existenta lui Dumnezeu nu poate fi fundamentata rational nu a impiedicat niciodata raspandirea fenomenului religios.  

Credinta religioasa isi gaseste fundament intr-o predispozitie prezenta in psihologia umana, predispozitie analizata in Istoria naturala a religiei. Aici, David Hume situeaza originea religiei in sentimentul de frica, care este insotit totdeauna de ignorarea cauzelor fenomenelor infricosatoare. In acest context, religia este deci prezenta ca raspuns natural al omului la misterul vietii care il inconjoara. Acest raspuns s-a modificat in decursul istoriei, in functie de evolutia culturii si dezvoltarea societatii. David Hume distinge astfel evolutia fenomenului religios de la politeism pana la conceptia abstracta a divinitatii specifica religiilor monoteiste:

„Se observa ca principiile religiei trec printr-un fel
de flux si reflux in mintea umana si ca oamenii au
inclinatia naturala de a se ridica de la idolatrie la
teism si de a se cufunda din nou in idolatrie.
Vulgul, adica marea majoritate a 

neamului omenesc - cu exceptia catorva -,
fiind ignorant si lipsit de instruire, nu isi inalta
niciodata contemplarea catre ceruri si nici nu
patrunde prin propriile cercetari in structura
secreta a corpurilor vegetale si animale, astfel incat
sa descopere o minte suprema sau o providenta
primordiala care au dat ordine fiecarei parti a
naturii.”

Forta emotiilor si sentimentelor este mai puternica decat scepticismul ratiunii, chiar si in domeniul religiei. Sensul comun impune fiecarui aspect al practicii cotidiene forta convingerilor sale spontane si vitale, ale instinctului sau natural de supravietuire indiferent care ar fi criticile absentei fundamentului pe care s-ar putea inalta ratiunea impotriva oricarei forme de dogmatism. Tendinta universala de a crede intr-o putere nevazuta este un fapt asociat in general naturii umane, sustine David Hume, precizand ca nu este absurditate teologica evidenta care sa nu fi fost imbratisata de persoane inteligente, cultivate. Enigma, misterul, suspendarea judecatii sunt semne ale fragilitatii ratiunii umane, filosoful scotian indemnand la retragerea in regiunile obscure, dar calme ale filosofiei.

Renumele lui David Hume se datoreaza aprecierii operei sale in ansamblu, insemnand scrieri de istorie a Angliei, eseuri de morala si politica, scrieri despre religia naturala, francezii numindu-l „un Tacit al englezilor”. Gandirea lui Hume a exercitat o puternica influenta asupra Iluminismului, atat in Franta, cat si in Germania. Immanuel Kant datora mult scepticismului filosofului scotian, desteptarea kantiana din somnul dogmatic datorandu-se lui Hume. Desi mostenirea sa a cunoscut un declin in Europa romantica si idealista, gandirea sa a continuat sa fie apreciata in Anglia, multe dintre conceptiile sale fiind preluate de diversi ganditori, apogeul fiind atins in secolul al XX-lea, cand tezele sale au influentat curentul neopozitivist.