Relațiile dintre bărbați și femei, după cum fiecare poate să constate, sunt adesea pline de neînțelegeri, chiar de confuzii create din cauza interpretării greșite a unei afirmații. Sunt frecvent întrebat dacă este posibilă o comunicare reală între bărbați și femei. Nu am nicio ezitare în acest sens: sigur că este posibilă, dar cu condiția de a ne oferi mijloacele necesare pentru o comunicare reală, de a ne elibera de condiționările dobândite în copilărie, de a îndrăzni să ne confruntăm cu câțiva demoni mai vechi și de a pune în practică câteva reguli de igienă relațională.

Vă reamintesc că „a comunica” înseamnă „a pune în comun” și că cea mai importantă și utilă întrebare de adresat înainte de orice schimb comunicațional este: Ce anume pun în comun? Am de gând să pun în comun cu persoana cu care îmi împart viața plângeri, critici, reproșuri, acuzații care sunt menite să ne devitalizeze relația? Am de gând să-mi impun alegerile de viață, dorințele, să-mi vărs temerile sau anxietățile asupra sa? Sau sunt capabil, prin ceea ce pun în comun cu celălalt, să stimulez, să lansez invitații, să aduc confirmări care ne vor hrăni și dinamiza schimburile și comunicarea, legate de ceea ce este esențial pentru partener, sau pentru mine?

De asemenea, este util de precizat că o comunicare autentică se concentrează în jurul a două axe, de preferință în raport de reciprocitate, adică sunt valabile atât pentru mine, cât și pentru cealaltă parte:

• să mă pot comunica pe mine și să îi dau interlocutorului posibilitatea de a se comunica pe sine, dacă aceasta este așteptarea sa;
• să mă simt auzit și să am capacitatea de a-l asculta pe interlocutor, dacă dorește același lucru.
  

Este vorba despre o comunicare în care fiecare să se spună pe sine fără cenzură, fără rezerve, fără să te gândești în locul interlocutorului că [împărtășirea ta de sine] l-ar putea răni pe celălalt sau că respectivul nu va înțelege mesajul. Pe scurt, o comunicare în care să nu aducem ceea ce numesc represie imaginară, menită să fabrice mereu alibiuri excelente care ne împing să gândim în locul celeilalte părți, să ne dorim ceea ce credem noi că ar fi bine pentru celălalt, să îi anticipăm dorințele, să îi dorim cu orice preț fericirea conform rețetei noastre personale. Represia imaginară este ca un virus redutabil conceput să ne devitalizeze relațiile cu persoanele apropiate.

A comunica reprezintă putința de a se spune pe sine în diferitele registre care animă ambele părți, precum registrul ideilor, al faptelor care străbat viața celui care se comunică sau a părții care ascultă, registrul trăirilor sau al experiențelor personale ori ale celuilalt, registrul emoțiilor care îmi provoacă agitație sau care apar la cealaltă parte, al resentimentelor care pot lua naștere în interiorul meu sau al celeilalte părți, prin schimbul [relațional] pe care îl trăim la un moment dat. A comunica mai presupune și ca orice parte să se simtă auzită în registrul din care vorbește: dacă eu îmi exprim o trăire, vreau să fiu înțeles în acest plan al trăirii mele, chiar dacă interlocutorul nu trăiește aceeași experiență.

Este bine să știți că punctul slab al comunicării (specific multora dintre noi) este ascultarea! Ne este greu să ascultăm.

Ascultarea și înțelegerea [mesajului] presupun capacitatea de a nu mai fi tu centrul experienței, de a nu raporta la noi înșine ce ne spune interlocutorul despre un anumit lucru ce ține de el. De asemenea, presupun și să știm să lăsăm la persoana care se exprimă ceea ce vine de la ea, dacă nu ne este benefic.

În egală măsură, într-un schimb comunicațional, ceea ce ne spune celălalt (mai ales când este o persoană apropiată nouă, cum ar fi în cazul unei relații de iubire sau de cuplu) de multe ori ajunge să rezoneze sau să își regăsească ecou în povestea sau în experiențele noastre personale, iar în aceste cazuri avem tendința să răspundem prea rapid sau să devenim defensivi și, prin urmare, câteodată să denaturăm, prin discursul propriu, mesajul pe care persoana din fața noastră încearcă să ni-l transmită.

Haideți să ne dezvoltăm capacitatea (un lucru ce nu este întotdeauna ușor, depinde de cât de indisponibili sau deschiși suntem) să oferim o ascultare activă. Adică o ascultare centrată asupra persoanei, și nu pe ceea ce spune ea, centrată nu atât asupra problemei, cât pe felul în care persoana o trăiește! Nu sunt importante circumstanțele, nici felul în care s-au petrecut evenimentele, important este modul în care s-a simțit totul. Într-un schimb intim, deseori cel mai subestimat registru este cel al sentimentelor.

Registrul sentimentelor corespunde nevoii de a exprima ce simțim în lăuntrul nostru față de celălalt și este legat de sensibilitatea, de valorile sau credințele noastre, sau chiar de impactul unui anumit comportament, al unui cuvânt sau al unui gest care ne va atinge sau ne va deranja.

Cel mai adesea, calitatea și profunzimea unui schimb comunicațional în cuplu vor depinde de ceea ce eu numesc „ascultare participativă”. Dacă putem „reconstitui”, reformula pentru vorbitor ce a exprimat sau ce tocmai ne-a spus („iată ce am înțeles din ce spui”), vom reuși să evităm majoritatea distorsiunilor care se creează între ceea ce a exprimat vorbitorul și ceea ce a primit ascultătorul.

Din punctul meu de vedere, comunicarea deplină se construiește pe fundamentul a 4 principii ancoră, a căror prezență este necesară pentru a oferi tuturor această libertate de a fi, atât de prețioasă într-un cuplu:

• să am curajul să comunic faptele (ce anume s-a petrecut);
• să am curajul să exprim sentimentul (ce anume am simțit);
• să am curajul să accept în interiorul meu ecoul pe care l-a avut (cum a rezonat în mine);
• să am curajul să diferențiez realul de imaginar (să nu amestec, să nu fac confuzie între ceea ce s-a întâmplat în afara mea și ce mi-a trecut mie prin cap).

Atunci când unul dintre aceste principii esențiale lipsește, comunicarea este incompletă și, de cele mai multe ori, relația va avea de suferit.

Faptul că ambele părți simt că nevoile lor relaționale vor fi respectate va conferi relației intime profunzime și calitate, virtuți ce vor fi prețuite de ambii protagoniști. Amintesc aici cele 7 nevoi relaționale majore care vor hrăni Viața care este în noi, care ne vor ajuta să țesem pânza existenței noastre și să ne consolidăm în acest mod și relația cu ceilalți:

• nevoia de a se spune pe sine: cu propriile cuvinte;
  
• nevoie de a se face auzit: în registrul în care vorbesc;
• nevoia de a fi recunoscut: așa cum sunt eu, nu cum i-ar plăcea celuilalt;
• nevoia de a fi apreciat: să am sentimentul că sunt valoros;
• nevoia de intimitate: cu respect pentru convingerile și valorile mele, pentru granițele și timpul meu;
• nevoia de a influența și de a crea: a exercita o posibilă influență asupra mediului meu (această nevoie nu este deloc onorată în zilele noastre, am devenit, în cele mai multe situații, consumatori manipulați, cetățeni dezinformați și, deci, dependenți de așa-zișii experți!);
• nevoia de a visa: să pot anticipa că relația noastră se poate îmbunătăți.

Pe măsură ce devenim adulți, este esențial să învățăm să avem grijă de nevoile noastre, fără să „avem nevoie” ca celălalt să își asume această responsabilitate. Este adevărat, când suntem mici, părinții, profesorii noștri sau oamenii care ne însoțesc în viața de copil au răspunderea de a se îngriji de nevoile noastre relaționale, de a veghea la îndeplinirea și respectarea lor cât mai activ posibil. A deveni adult însă presupune separarea de această dependență!

Dacă în viața de cuplu am ști să interiorizăm atenția vigilentă față de o viață relațională mai conștientă, am reuși să avem relații de calitate care să aducă fiecăruia împlinire. Să fim conștienți totuși că acest demers poate fi stimulat sau încetinit de mai mulți factori cum ar fi:

• capacitatea noastră de schimbare, de a ne modifica perspectiva, de a ieși din cel mai des întâlnită capcană când vine vorba despre comunicare: învinuirea celuilalt („e vina ta, nu înțelegi nimic, vrei mereu să ai dreptate”) sau învinovățirea de sine („da, dar eu nu am primit educația pe care ai primit-o tu; părinții mei, spre deosebire de ai tăi, au divorțat, nu am avut un mediu
  favorabil care să-mi fi stimulat resursele etc.”);
• capacitatea noastră de a integra în relație câteva reguli de igienă relațională pe care să le punem zilnic în aplicare;
• deschiderea către lucrul cu sine pentru a descoperi că la orice vârstă este posibil să învățăm să comunicăm, adică să „punem în comun”.

Demersul ne va ajuta să interiorizăm câteva instrumente, câteva reguli de igienă relațională care, pe lângă faptul că sunt accesibile tuturor, sunt și transmisibile. Să devenim conștienți, dar și să punem în aplicare principiul conform căruia într-un schimb suntem mereu trei: persoana cealaltă, eu și relația care ne leagă. Eu sunt responsabil la capătul meu de relație și celălalt la capătul lui!

În acest fel sunt hrănite schimburile în reciprocitate, relațiile în care ambele părți sunt avantajate. În genul acesta de relații fiecare protagonist se bucură de libertatea de a primi și de a oferi, de a accepta sau de a refuza, se poate poziționa și se poate defini, își poate afirma părerile, credințele, experiențele trăite, își poate expune simțămintele și sentimentele reale.