Ce este Natura? Cel mai simplu răspuns posibil este totodată şi cel mai bun: Natura este acea parte a mediului înconjurător iniţial, împreună cu formele de viaţă din acesta, care rămâne după impactul uman. Natura reprezintă tot ceea ce se află pe planeta Pământ care nu are nevoie de noi şi poate funcţiona independent.

Biologii afirmă neîncetat cât de puţine lucruri cunoaştem despre lumea vie din jurul nostru. Varietăţile domestice de plante şi animale nu sunt decât variante triviale din cadrul diversităţii vieţii. Cele mai sofisticate simulări ale proceselor vieţii operate de noi sunt încă departe de fenomenul real. Nu putem încă să creăm un organism artificial nici măcar la cel mai scăzut nivel. În Natură ne aşteaptă noi lumi şi nesfârşite descoperiri, printre care se află şi rezolvarea acelui mister al misterelor: sensul vieţii umane.

Civilizaţia a fost cumpărată prin trădarea Naturii. Revoluţia neolitică, ce cuprinde inventarea agriculturii şi a satelor, s-a hrănit din abundenţa Naturii. Saltul înainte a fost o binecuvântare pentru umanitate. Da, a fost: cei care au trăit printre vânători-culegători îţi vor spune că nu ai de ce să îi invidiezi. Dar această revoluţie a încurajat asumpţia greşită că o minusculă selecţie de plante şi animale domesticite pot susţine expansiunea umană la nesfârşit. Pauperizarea faunei şi a florei Pământului a reprezentat un cost acceptabil până în ultimele secole, când Natura părea să fie aproape infinită şi se dovedea un inamic al exploratorilor şi al pionierilor. Regiunile sălbatice şi aborigenii care supravieţuiau în ele se aflau acolo pentru a fi împinşi înapoi şi până la urmă înlocuiţi, în numele progresului şi, nu cumva să uităm, în numele dumnezeilor.

Istoria ne învaţă acum o lecţie diferită, dar numai pe aceia care vor asculta. Chiar dacă restul vieţii nu are nicio valoare în afara satisfacerii nevoilor corporale umane, distrugerea Naturii este o strategie periculoasă. Un motiv este acela că am devenit o specie specializată în consumul seminţelor provenite din patru tipuri de plante: grâu, orez, porumb şi mei. Dacă acestea nu vor supravieţui, din cauza bolilor sau a schimbării climatice, nu vom supravieţui nici noi. În jur de cincizeci de mii de specii de plante sălbatice (multe dintre care sunt pe cale de dispariţie) oferă surse de hrană alternativă. Dacă ne dorim să fim absolut practici în această privinţă, protejarea acestor specii sălbatice şi a restului speciilor ar trebui să fie considerată parte a unui portofoliu de investiţie pe termen lung. Chiar şi cele mai recalcitrante persoane ar trebui să considere conservarea ca fiind o simplă prudenţă în managementul economiei naturale a Pământului. Şi totuşi sunt puţini cei care au început să gândească în acest fel.

Între timp, revoluţia tehno-ştiinţifică modernă, mai ales marele salt înainte produs de tehnologia informaţională bazată pe computer, a trădat Natura a doua oară, hrănind credinţa că învelişul protector al vieţii materiale urbane şi suburbane este suficient pentru împlinirea umană. Aceasta este o greşeală cât se poate de gravă. Natura umană este mai adâncă şi mai cuprinzătoare decât invenţiile artificiale ale oricărei culturi existente. Rădăcinile spirituale ale lui Homo sapiens pătrund adânc în lumea naturală prin intermediul unor canale ale dezvoltării mentale încă nedeslușite în mare parte. Nu ne vom atinge întregul potenţial dacă nu vom înţelege originea şi astfel semnificaţia calităţilor estetice şi religioase care ne fac să fim umani într-un mod atât de inefabil.

Desigur, mulţi oameni par să fie mulţumiţi cu viaţa trăită numai in interiorul ecosistemelor sintetice. Dar la fel de mulţumite sunt şi animalele domestice, chiar şi în habitatele grotesc de anormale în care le creştem. După părerea mea, aceasta este o pervertire. Nu stă în natura fiinţelor umane să fie ca nişte vite în ferme glorificate. Fiecare persoană merită să aibă opţiunea de a călători cu uşurinţă către şi din lumea complexă şi primordială care ne-a dat naştere. Avem nevoie de libertatea de a străbate pământuri care nu sunt deţinute de nimeni, dar sunt protejate de toţi, ale căror orizonturi neschimbătoare sunt asemănătoare celor care mărgineau lumea strămoşilor noştri milenari. Doar în ceea ce s-a mai păstrat din Eden – care este plin de forme de viaţă independente de noi – putem trăi tipul de uimire care a modelat psihicul uman atunci când s-a născut.

Cunoaşterea ştiinţifică, umanizată şi predată corespunzător, este cheia către atingerea unui echilibru de durată în propriile noastre vieţi. Cu cât biologii vor învăţa mai multe despre biosferă în toată bogăţia ei, cu atât mai plină de satisfacţii se va dovedi imaginea pe care o vor descoperi. Tot aşa, cu cât psihologii vor învăţa mai multe despre dezvoltarea minţii umane, cu atât mai bine vor înţelege atracţia gravitaţională exercitată de lumea naturală asupra spiritului nostru, asupra sufletelor noastre.

Avem încă multe de făcut pentru a ne împăca cu această planetă şi cu semenii noştri. Am făcut o cotitură greşită atunci când am lansat revoluţia neolitică. Am încercat de atunci să ne înălţăm din Natură în loc să ne înălţăm către Natură. Nu este prea târziu să ne răzgândim, fără să pierdem calitatea vieţii pe care am dobândit-o, pentru a primi binefacerea profund satisfăcătoare a moştenirii naturale a umanităţii. Orizontul credinţei religioase este desigur suficient de mare şi învăţătorii acesteia sunt suficient de generoşi şi plini de imaginaţie pentru a cuprinde acest adevăr mai larg care nu este exprimat în mod corespunzător în Sfânta Scriptură.

O parte din dilemă este generată de faptul că, deşi celor mai mulţi oameni de pe glob le pasă de mediul înconjurător natural, aceştia nu ştiu de ce le pasă sau de ce ar trebui să se simtă responsabili în acest sens. În general, nu au putut să-şi articuleze la nivel personal această grijă pentru Natură. Această confuzie reprezintă o mare problemă atât pentru societatea contemporană, cât şi pentru generaţiile viitoare. Este asociată cu o altă mare dificultate: caracterul inadecvat al educaţiei ştiinţifice de pe tot cuprinsul lumii. Ambele au apărut în parte în urma dezvoltării explozive şi a complexităţii biologiei moderne. Chiar şi cei mai buni oameni de ştiinţă ţin uneori cu greu pasul cu dezvoltările unor mici segmente din ceea ce se dovedeşte a fi cea mai importantă ştiinţă a secolului al XXI-lea.