Momentul concepției noastre reprezintă probabil singurul moment în care suntem într-adevăr o canava goală de potențial pur și nelimitat. Începând din acel moment, pânza aceea este pictată de mediul nostru înconjurător imediat. Atunci începe programarea noastră, deși este discutabil dacă această condiționare cumulativă de la strămoșii noștri, mergând înapoi în timp pe linia de sânge ancestrală, este încorporată în structura ADN-ului nostru.

În pântecul matern, experiențele fiziologice ale corpului mamei ne influențează dezvoltarea. Experiențele și percepțiile ei despre lume lasă amprente și reacții condiționate asupra sistemului nostru nervos. După naștere, părinții, colegii, semenii, profesorii, mass-media, religia și, într-adevăr, lumea clădesc zidurile perceptuale imaginare care ne îngrădesc potențialul nelimitat într-o cutie îngustă, care dictează cum ar trebui să fie felul nostru de a fi acceptabil social. Învățăm cum să trăim în minte, pentru a supraviețui într-o lume care acordă prioritate angajamentului mental mai presus de orice. Trauma separării de corp este inevitabilă, deoarece este necesară pentru a supraviețui în lumea noastră mentală.

Călătoria traumei – către descoperirea prezenței sale în corpul nostru, a amprentei ei asupra sistemului nostru nervos, către procesarea, integrarea și, în cele din urmă, către trecerea dincolo de ea – este astfel o experiență umană universală. Ceea ce fusese cândva o adaptare epică la un mediu în care trebuia să învățăm rapid cum să supraviețuim, a sfârșit prin a deveni chiar lucrul care ne-a împiedicat să trăim exprimarea propriei autenticități. Vindecarea de traume, în acest sens, poate fi astfel considerată un rit de trecere către o viață plină de sens și împlinire. Una pe care o putem avea doar dacă resimțim mai întâi o formă oarecare de traumă.

Nu putem fi liberi și pe deplin noi înșine până când nu ne-am lepădat de toate straturile care nu suntem de fapt. Educația, religia, cultura, statutul socioeconomic și experiențele copilăriei timpurii adaugă fiecare un strat de vopsea pe pânza care suntem. Cu timpul, acele straturi se întăresc ca niște ziduri. Chiar dacă sunt ziduri construite de alții, depinde de noi să le dărâmăm, astfel încât să putem vedea lumea cu propriii noștri ochi. Întoarcerea la starea unei pânze goale este imposibilă și inutilă. Într-adevăr, acceptarea radicală de sine ne dezvăluie că versiunea a ceea ce suntem este exact ceea ce trebuia să fim în acest moment. Ceea ce ne stă în putere să facem este însă să decidem felul în care ne pictăm pânza de acum înainte.

Putem pune la îndoială convingerile minții noastre rămânând ancorați în corpuri. Ceea ce este adevărat va izbândi, ce este fals va dispărea. Atât de multe părți din noi tânjesc să fie descătușate, astfel încât să putem trăi cu adevărat drept ceea ce suntem mai degrabă decât ca o colecție de reacții moștenite programate și condiționate.

Viața este o experiență traumatizantă prin care trecem cu toții. Fiecare dintre noi este traumatizat. Dacă stăm cu cineva suficient de mult timp și îi ascultăm povestea, ne dăm seama curând că tuturor ni s-au întâmplat lucruri. Cu toții ducem cu noi traume într-o oarecare măsură din pricina modului în care funcționează societatea modernă. Putem trăi cu toții în stări diferite din spectrul traumei, dar niciunul nu este scutit de povara și impactul acesteia asupra corpului. Am fost cu toții condiționaţi și programați de experiențele din copilărie. Cu toții ne-am separat, într-un fel sau altul, de corpurile noastre.

Felul în care trecem prin procesarea vindecării traumei depinde de noi. Această dispoziție mentală, atitudinea și modul de a ne raporta la traumele inevitabile ale vieții vor modela felul și momentul în care vom trece prin ele. Pentru o vreme, am jucat rolul de victimă și am întruchipat mentalitatea „săracul de mine, bietul de mine”, care m-a ținut blocat în arătatul cu degetul și aruncatul vinei pe alții. Oricât de multă vină am aruncat însă în spinarea părinților mei, nu m-a ajutat să mă apropii de vindecarea rănilor din adâncul meu. Atâta timp cât victima rămâne blocată în povestea victimizării sale, rămâne blocată în poveste.

Suntem o pânză goală pe care lumea din jur își pictează credințele, percepțiile și proiecțiile. Orice sistem de credință, oricât de susținător, productiv, util sau iubitor pare să fie, este o cutie care impune invariabil limite copilului aflat în procesul creșterii. Este, prin urmare, inevitabil, într-o măsură sau alta, să ne traumatizăm copiii și să dăm greș cu ei. Putem și ar trebui să facem tot posibilul să cultivăm calitățile de autenticitate, deschidere, integritate și creativitate, explorare și autonomie cu copiii noștri, dar realitățile practice ale lumii în care trăim impun reguli, linii directoare și reglementări specifice după care trebuie să jucăm cu toții, într-o măsură sau alta. La urma urmei, nu suntem precum animalele sălbatice în Natură, lăsați să ne ducem viața bizuindu-ne doar pe instinctele noastre animalice.

În timp ce lumea exterioară a jucat un rol în modul în care s-a format lumea noastră interioară, procesul de reconectare la lumea din lăuntrul nostru și de vindecare a corpului este o muncă interioară. Putem face călătoria numai spre interior, pentru a ne reconecta cu corpurile noastre. În timp ce îi putem pune pe alții să vorbească pentru noi, să facă lucruri în locul nostru sau chiar să gândească pentru noi, este imposibil ca altcineva să simtă pentru noi. Nu putem externaliza munca de conectare cu corpul.

Dacă vindecarea traumei înseamnă întoarcerea în corp, atunci, în ultimă instanță, noi suntem cei responsabili pentru mântuirea noastră. Trauma poate să nu fie vina nimănui, dar este responsabilitatea noastră personală.

Am auzit spunându-se că oamenii nu se schimbă. Nu cred că este adevărat. Schimbarea este, s-o recunoaștem, dificilă. Dar oamenii nu se schimbă atunci când nu știu cum, când nu își dau seama ce îi ține blocați sau, dacă o fac, nu sunt dispuși să facă munca interioară necesară pentru a ajunge acolo. Somawise ne pregătește pentru detectarea, simțirea, procesarea și eliberarea tensiunii stocate și acumulate de către corp, adică a traumei.

Călătoria și misiunea noastră în viață presupun să ne maturizăm și să creștem dincolo de convingerile limitate care ne-au fost transmise de părinți, mass-media și cultura populară, să dărâmăm zidurile îndoctrinării noastre și să punem la îndoială, și să suspendăm credințele pe care le-am hrănit vreme îndelungată. Facem toate acestea pentru a călători în necunoscut, în căutarea adevăratului nostru sine.