De-a lungul a multe secole conceptul si campul de manifestare a misticii nu au putut fi separate de ansamblul teologiei. In lumea crestina incepand cu Bernard de Clairvaux se afirma o literatura mistica, care se inscrie in prelungirea mostenirii patristice, ca o reactie la scolastica, aceasta indepartandu-se tot mai mult de fundamentele contemplative. Incepand cu veacul al XIV-lea, mistica isi afirma autonomia, mai cu seama prin aparitia tratatului lui Gerson, Théologie mystique. Daca la inceput a fost un simplu adjectiv, cuvantul mistic desemneaza fie domeniul faptelor mistice (mistica), fie pe cei care trec prin experiente mistice (misticii). In celebrul Vocabulaire technique et critique de la philosophie, al lui André Lalande, se afirma ca starilor mistice le sunt proprii stergerea simbolurilor sensibile si a notiunilor gandirii abstracte si discursive, dar si contactul direct al spiritului cu realitatea posedata; daca prima trasatura nu este totdeauna evidenta, cea de a doua este proprie tuturor starilor mistice. In functie de natura realitatii posedate, se disting o mistica de imanenta si o mistica de transcendenta; prima este specifica misticilor hindusi, cea de-a doua misticilor evrei, crestini, musulmani.

Sufismul este deseori identificat cu mistica musulmana, toate dictionarele teologice afirmand ca sufismul este linia care traverseaza intreg Islamul, de la origini pana in zilele noastre, si reprezinta cautarea lui Dumnezeu la diverse nivele, de la simpla devotiune interioara pana la inaltele stari mistice. In Romania, filosofia si mistica islamice sunt in general putin cunoscute, in afara cercului restrans al specialistilor; in ultimii ani, Editura Herald a cautat sa ofere cititorilor interesati cateva repere care sa dea contur unui spatiu cultural divers si fascinant: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Titus Burckhardt, Doctrinele esoterice; Jean Chevalier, Sufismul. Doctrina, ordine, maestri; Obarsia Luminii. Islamul siit in texte alese; Ali Bin Abi Talib, Calea vorbirii alese; Poeme persane. Baba Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Sabestari, Hafez; Ibn Arabi, Iluminari. Acestor titluri li s-a mai adaugat unul demn de interes: Reynold Nicholson, Misticii Islamului, Bucuresti, Editura Herald, colectia „Intelepciunea inimii”, traducere din limba engleza de Iustina Cojocaru, 2017, 192 p.

Cartea lui Reynold Nicholson este una despre sufism, autorul citand cea mai veche definitie a sufismului („nelinistea cautarii manifestarilor Realitatii divine”) si incercand sa apropie cititorii de cautatorii Luminii, Cunoasterii si Iubirii. Printre posibile surse non-islamice, Nicholson identifica crestinismul, neoplatonismul, gnosticismul, budismul; in urma unui exercitiu comparativ, autorul este in masura sa afirme ca

„semnificatia sufismului consta in faptul ca actiunile care ar trebui sa fie traite de sufit (altfel spus, sa fie experimentate de el) sunt cele care sunt cunoscute doar de Dumnezeu si in faptul ca el ar trebui sa fie intotdeauna cu Dumnezeu intr-un mod care este cunoscut doar de Dumnezeu.”

Evolutia vietii spirituale este descrisa de mistici drept o calatorie, in care credinciosul porneste in cautarea lui Dumnezeu. Calea sufitului este marcata de sapte stadii: cainta, abstinenta, renuntarea, saracia, rabdarea, increderea in Dumnezeu, realizarea; aceste stadii constituie disciplina ascetica si etica a sufletului, ele ii permit cautatorului sa priveasca divinitatea cu ochiul interior, sa priveasca lumina lui Allah:

„Exista in realitate doua genuri de contemplare. Cel dintai este rezultatul unei credinte absolute, cel de-al doilea, al unei iubiri fascinante, deoarece prin iubirea fascinanta un om atinge un asemenea nivel de pasiune, incat intreaga sa fiinta este absorbita de gandul la Iubirea sa, iar el nu mai vede nimic altceva”

, scria Hujwiri, autorul celui mai vechi tratat persan despre sufism. Ca in toate marile traditii mistice, si in sufism starea extatica este singura modalitate care asigura comunicarea in mod direct cu Dumnezeu, comunicare care se face in sufism prin inima, spirit si suflet. Discutia despre islam nu poate ocoli frumoasa poezie mistica a islamului, care exprima aspiratia sufletului care accede catre Dumnezeu. Stilul metaforic al poeziei islamice a fost vazut ca o masca, ca un val in spatele caruia se ascundeau misterele, cele rezervate unui grup restrans de ezoteristi. Reynold Nicholson apreciaza ca misticii musulmani se bucurau de o mai mare libertate de exprimare decat confratii lor crestini, oferind ca exemplu cateva rime ale lui Jalal al-Din Rumi:

„Voi ce sunteti in cautarea lui Dumnezeu, pe Dumnezeu vreti sa Il urmati,
Voi nu pe Dumnezeu trebuie sa-L cautati, ci pe voi ar trebui sa va cautati!
De ce sa cautati ceva ce niciodata voua nu v-a lipsit?
Mantuit nimeni altul nu-i, ci voi doar - unde, o, oare unde?”

In secolul al X-lea, al-Hallaj a fost condamnat la moarte pentru o propozitie considerata o blasfemie: „Eu sunt Adevarul” [ana 'l-haqq – Al-haqq este unul dintre cele 99 de Nume ale lui Allah (N. Red.)]; au trecut zece secole pana cand a fost descifrat sensul pe care al-Hallaj l-a atribuit cuvintelor sale: el vorbea despre starea unitiva in care „umanitatea” lui Dumnezeu include natura fizica si spirituala a omului. La capatul calatoriilor sale in cautarea Realitatii divine, sufitul se uneste cu Sufletul Universal ceea ce reprezinta suprema beatitudine imaginabila pentru sufletele care impartasesc iubirea unuia pentru celalalt.