Maître des Cassoni Campana – La légende crétoise en quatre compositions (detaliul labirintului), datată 1500-1525.

Arhetipul captivității exprimat prin mitologemul Labirintului evocă experiența de a fi încapsulați în propriile noastre limite, în propria închisoare, de a fi la discreția obiectului hibrid din interior. Pierdem astfel contactul cu noi înşine, în bântuirea continuă a obiectului bizar, în hărțuirea, disprețul, denigrarea practicate de acest obiect atât de puternic, din cauză că e susținut de forța unui arhetip. Cred că metafora „umbrei care cade peste eu”, sărăcindu-l, pe care o foloseşte Freud pentru a explica melancolia, este foarte utilă şi pentru a ne reprezenta modul în care obiectul-Nemesis cade asupra eului cu umbra lui anumană, felul în care acest teribil obiect sărăceşte eul de el însuşi, până la punctul în care îl poate ocupa în întregime. În acest caz este foarte dificil să recunoaştem cine suntem cu adevărat, pentru că eul este subjugat de umbra lui arhaică, mitologică, este posedat de această umbră, se comportă omnipotent, aidoma ei, sau e înghițit de ea şi devine neputincios, inapt, incapabil, retras.

În situația cea mai fericită, atunci când obiectul combinat este benign (netraumatic), el dă un impuls dezvoltării şi provoacă ieşirea din Labirint, facilitând astfel o funcționare psihică mai adecvată, în acord cu sinele autentic.

În realitate, cu toții experimentăm Labirintul, pentru că ne mână din străfundurile psychei nevoia reîntoarcerii în casa mitică, în pântecul matern, pentru a confrunta monstrul pe care l-am ascuns acolo, pentru a pune capăt sacrificiilor pe care le facem ca să îl satisfacem pe el, pentru a ne elibera de sub puterea lui. Acesta este înțelesul mitopoetic al individuării. Confruntarea, recuperarea proiecțiilor care ne aparțin şi separarea lor de cele care sunt străine sinelui reprezintă strădania cea mai semnificativă a unui om în căutarea de a fi el însuşi, de a fi autentic. Numai că, vorbind despre Labirint, e esențial să înțelegem că proiecțiile generate din acest spațiu de funcționare psihică sunt potențate de conținuturi arhetipale, sunt obiecte bizare într-o căutare neobosită de a fi recunoscute, transformate, umanizate, personalizate.

Dificultatea ieşirii din Labirint şi eşecurile tentativelor de eliberare au legătură cu ambivalența caracteristică registrului de funcționare paranoid-schizoid în general. Mi se pare important să dezvolt problema ambivalenței extreme specifică acestui mod de a trăi viața şi să evoc modul în care bizareria labirintică, posedantă şi numinoasă, absoarbe pacientul, îl capturează, îl înghite şi, în acelaşi timp, amenință în mod sinistru viața lui. Înfricoşător şi fascinant deopotrivă, Labirintul capturează subiectul, provoacă confuzie până în punctul la care va fi imposibilă distincția între sine şi teritoriul anihilant al captivității. Aşa devine Labirintul vital pentru supraviețuire, din cauza pierderii subiectului fascinat şi posedat în el, dar şi periculos, din cauza amenințării cu pierderea de sine totală.E important să reținem că fascinația este apărarea ultimă împotriva absorbirii totale de către obiectul bizar, persecutorul interior.

Termenul de fascinație, aşa cum îl folosesc în acest context, este efectiv epurat de aura romantică cu care ne-am obişnuit să-l învăluim în limbajul comun. Obiectul care înghite nu este unul al admirației noastre, nu este unul care ne îmbogățeşte. Dimpotrivă, este unul paralizant, este periculos şi violent, o amenințare extremă la adresa sinelui. Din cauză că este acaparator, nu mai lasă niciun spațiu disponibil pentru altceva, decât a-tot-puternicia lui.

Senzația de vrăjire descrie cât se poate de fidel subjugarea magică şi bântuirea continuă a subiectului de către obiectul bizar, luarea lui în posesie. Este important să observăm că subiectul nu se pierde cu totul în obiect, mai rămâne o mică parte din el care sesizează tragedia şi riscul pierderii totale, neputința şi teroarea anihilării. Labirintul are puterea de a de-subiectiviza, de a submina pacientul. Când cineva lansează un strigăt de disperare spunând: „Mă simt desființat!” se referă la un astfel de fenomen, la o astfel de putere a obiectului bizar şi obstructiv, care face ca toate celelalte obiecte interne să dispară: Labirintul devine exclusiv, acaparant, gonflat, nu mai îngăduie spațiu disponibil pentru subiect, el se va înfunda tot mai mult în Labirint şi se va putea proteja tot mai puțin de el. Această stare de paralizie descrie, cred eu, foarte precis situația „orfanilor Realului”.
Când orfanul Realului e aflat cu totul în posesia şi sub vraja Labirintului, funcționarea mentală diferențiată dispare, subiectivitatea orfanului Realului e redusă până în punctul dincolo de care se pierde. Orfanul ajunge în puterea şi sub controlul Labirintului. Paralel cu acest fenomen de creştere a posesiei şi a intensificării atenției, dispare afectul, exact ca în situația uşor de imaginat în care un prădător pândeşte prada.

Fascinația posedantă are caracter disociativ: ea va cliva atenția, care atinge nivelul maxim, de afectul care îngheață. Astfel dinamica psihică îngheață, totul se blochează: atenția chiar dacă e maximă, sau tocmai din acest motiv, devine sterilă, afectul e nul, ca în cazul prăzii care se oferă fără nicio împotrivire devoratorului, de parcă este deja moartă. De fapt, la un anumit nivel, e deja moartă. Un astfel de blocaj anulează polii afectului. Dacă ar fi să reiau metafora prăzii şi a prădătorului, aş spune că prada este fascinată, atrasă, magnetizată de forța prădătorului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se retrage terifiată din fața lui. Această intensă pasiune, observabilă prin fenomenele de identificare proiectivă care se produc între subiecți aflați în relație de dependență, va anula cei doi poli ai afectului: atracția şi repulsia. „Orfanul Realului” mereu merge spre şi se fereşte de Labirint, e mereu între dorința de a fi protejat de Labirint şi anxietatea de a fi anihilat de Labirint, acest unic şi exclusiv obiect bizar. Ieşirea din fascinație va readuce violența ambivalenței extreme care a fost disociată.