In urma cu trei ani Maestrul Z si Discipolul A publicau la Editura Herald volumul Ab initio, Hiram talmacind ucenicului, un dialog aparent intre un ucenic si un maestru care il indruma, il apropie de intelesurile ascunse ale Artei Regale, asa cum sta bine maestrului, fie el operativ sau speculativ. A urmat volumul Decus in labore, in care cei doi poarta un interesat dialog despre un grad, cel de companion/calfa, tratat de multe ori cu nejustificata lejeritate, insistand asupra bogatiei si frumusetii simbolurilor, a semnificatiei masonice a celor sapte arte liberale. Recent cei doi au incheiat trilogia dedicata primelor trei grade masonice cu volumul Ars Moriendi, Hiram talmacind maestrului mason. Pe coperta cartii autorii au pastrat forma initiala (maestrul Z si discipolul A), dar in interior amandoi apar ca maestri; sa fie o aluzie la „progresele” facute de discipolul de alta data?

Dincolo de nevinovata ironie, precizez de la bun inceput ca intelectualiceste amandoi sunt maestri, prin felul de a intreba si de a raspunde, amplu, cu ramificatii culturale si spirituale, cu trimiteri catre literatura masonica demna de a fi citita si recomandata si altora, cu reverberatii filosofice, alchimice, esoterice, religioase.

Dincolo de controversele privind data la care legenda lui Hiram a intrat in ritualul masonic, toti autorii sunt unanimi in a recunoaste ca legenda lui Hiram este unul dintre miturile fondatoare ale masoneriei. Multi se vor fi intrebat de ce masoneria l-a ales pe Hiram ca erou. Lectura literala a textelor biblice poate duce intrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fara calitati initiatice deosebite, doar un bun artizan, un faurar care a realizat decoratiuni pentru Templul de la Ierusalim sa fi retinut atentia parintilor fondatori ai masoneriei?

In Cartea regilor, Hiram este amintit pentru iscusinta lui in a face orice lucru de arama; el a turnat pentru pridvorul Templului lui Solomon cei doi stalpi de arama Iachin si Booz. Istoria biblica a lui Hiram Abi nu consemneaza nimic despre uciderea artizanului; legenda masonica, una dintre cele mai frumoase, este rodul imaginatiei si al eruditiei unor autori ramasi necunoscuti, cum necunoscuta a ramas si sursa acestei legende. A fost o legenda fascinanta in masura sa inspire si scriitorii romantici, cel mai graitor exemplu fiind Gérard de Nerval cu a sa povestire „Makbenah”, din volumul Calatorie in Orient.

Dupa cateva incursiuni teoretice privind metoda masonica, privind rigoarea ritualului, cei doi discuta despre Templul de la Ierusalim, despre proportiile sacre, despre reconstructia Templului, teme ale artei de a construi impletite cu o hermeneutica de larga respiratie livresca, dovada atat a pregatirii teoretice, cat si a usurintei cu care se misca doi maestri pe taramul umanioarelor.

Maestrul Z face o binevenita si instructiva evocare a conceptului de Traditie, un cuvant pe cale sa-si piarda semnificatiile profunde din pricina folosirii abundente si fara discernamint. Rareori mai aminteste cineva ca in inima notiunii de traditie este actul transmiterii, incredintarii unui tezaur spiritual, a „cheilor” care deschid catre calea spirituala. Pentru cei mai multi, „traditie” este sinonim cu ceva trecut, depasit, ceva aflat la antipozii progresului. Nu se poate vorbi despre evolutia unei structuri initiatice fara a discuta despre Traditie, care in cazul masoneriei speculative inseamna referinta la Templul lui Solomon, la alchimie, la hermetism, la rozicrucianism, la ordinele cavaleresti.

Pline de substanta sunt si paginile in care maestrul Z schiteaza portretul ideal al maestrului aflat totdeauna in cautarea adevarului, gata sa ajute aspirantul „sa treaca pragurile succesive”, sa cultive virtutile; maestrul „stapan pe sine (Compasul-spirit este asezat peste Echerul-materie), a iesit complet din arealul iluziilor si stie intotdeauna cum sa ajunga la radacina lucrurilor. In plus, un maestru veritabil nu va ramane cantonat in dogme si prejudecati. In intelepciunea sa, el va fi mereu flexibil si adaptabil, tocmai pentru ca stie sa-i asculte pe toti cei din jur cu empatie, cu toleranta si cu o nemarginita iubire a aproapelui, fie ca acestia sunt initiati sau simpli profani.”

Frumos indemnul de a nu ramane cantonat in prejudecati si dogmatism; doar cineva din afara ar putea crede ca intr-un moment de scazuta vigilenta ar fi trecut printre coloane vreun „intrus” care sa fi ajuns sa poarte insemne ale importantei sale si care spre dezamagirea ucenicilor rosteste platitudini pe un ton pontifical, cam ceea ce faceau Bouvard si Pecuchet, admirabil descrisi de Flaubert!

Un subiect de neocolit este credinta masonului intr-o entitate suprema, generic numita Marele Arhitect al Universului, pentru a da sens vocatiei universaliste a masoneriei si pentru a primi in randul sau membrii apartinand diverselor confesiuni, si aceasta in ciuda evidentei: ritualurile sunt profund influentate/impregnate de crestinism.

Intrucat nimeni nu are nesabuinta de a incerca o conceptualizare a lui Dumnezeu, dialogul celor doi autori cauta sa surprinda paralelisme si similitudini conceptuale in diverse incercari de a schita o definire. „In doctrina masonica, afirma Maestrul Z, se fac aluzii in legatura cu Marele Arhitect al Universului, trimiteri subtile la o forta, la o putere ascunsa dincolo de aparente, de diversitatea formelor existentiale si de iluzia manifestarilor vizibile. Aceasta realitate profunda, nonduala, are ca atribute esentiale: unitatea, ubicuitatea, eternitatea si infinitatea sub toate aspectele.” Aceasta afirmatie da nastere unei interogatii de substanta despre cunoastere si credinta, careia ii raspunde maestrul A, care sustine ca Marele Arhitect al Universului „este mai aproape de un Dumnezeu Unic, asemanator celui din religiile Cartii decat de oricare altul, sau altii. E un Dumnezeu al plenitudinii, nu al golului; al prezentei absolute, nu al nimicniciei.”

Pagini frumoase, pline de intelesuri, sunt cele despre suveranitatea maestrului, despre perfectionarea maestrului, despre simbolistica si numerologia gradului trei. Gradul de maestru aduce in discutie un fenomen greu de cuprins si greu de explicat, caruia oamenii au cautat dintotdeauna sa-i dea un sens: moartea. Desi moartea este un element al ordinii lumii, traditiile initiatice dau marturie despre incercarea de a depasi frontierele mortii.

Mitul lui Osiris simbolizeaza drama existentei umane si triumful asupra mortii: „Moartea, scria Mircea Eliade, desavarseste trecerea de la sfera neinsemnatului la sfera semnificativului. Ceea ce conteaza pentru noi este faptul ca Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci si al fiecarui individ. Osiris devine modelul tuturor celor care spera sa infranga moartea.” Oswald Wirth considera legenda zeitei Istar ca fiind primul inel al unui lant de texte initiatice care ajung la legenda lui Hiram.

Moartea maestrului este una simbolica, este repetitia dramei primordiale care aminteste necesitatea mortii pentru a te ridica la o alta intelegere a universului. Moartea initiatica premerge renasterii intr-un nou Hiram; investit cu calitatile lui Hiram, initiatul devine la randu-i maestru. Legenda lui Hiram ii asaza pe membrii ordinului masonic in fata mortii celui drept, a celui de ucis de fanatismul, ignoranta, vanitatea calfelor decazute. In fata amenintarilor, Hiram a ales sa se supuna Datoriei. Prin implinirea datoriei sale, prin supunerea in fata legii morale, omul atinge maretia si isi gaseste dimensiunea metafizica.

Taina lui Hiram este legea devenirii launtrice; aici poate fi cheia intelegerii unui catren cu care se incheie poemul lui Goethe, Nostalgie preafericita; ultimul vers a ramas straniu si inca da de gandit: Mori si devino!

Cartea Ars Moriendi este o pledoarie pentru cunoastere, pentru profunzimea gandului si pentru a nu ramane la suprafata simplelor afirmatii. Cei doi autori invoca nume sonore din varii domenii (Jung, Kant, Kuhn, Wittgenstein, Guénon, Valsan) deschizand astfel un amplu camp de cercetare pe care alti cautatori cu siguranta nu vor intarzia sa porneasca intr-o temerara aventura spirituala. Daca cei dinlauntru sunt increzatori ca asa stau lucrurile, noi, cei din afara, nu putem decat sa fim convinsi ca toti cei admisi „in cel mai nobil si distins Ordin al Francmasonilor” (Cavalerul de Ramsay) sunt animati de o netarmurita dragoste de stiinta si de artele liberale!