O parte nu este doar o stare emoțională sau un pattern obișnuit de gândire. Ci, mai degrabă, părțile sunt sisteme mintale discrete și autonome, fiecare având propria sa gamă idiosincrasică de emoții, propriile stiluri de exprimare, propriile abilități, dorințe și perspective despre viață. De exemplu, o parte care este furioasă se poate simți deopotrivă rănită și speriată. Dacă noi o privim doar ca pe o „parte furioasă”, este posibil să ignorăm celelalte sentimente ale sale. Pe de altă parte, dacă o privim ca pe o persoană furioasă (adesea ca un copil sau un adolescent), s-ar putea să fim interesați de întreaga gamă de sentimente pe care aceasta le are și de potențialul său de a-și schimba sentimentele și stările.

Din perspectiva SFI fiecare dintre noi conține un trib interior de oameni, oameni de vârste diferite, cu interese, talente și temperamente diferite. Și de data aceasta ne poate fi de ajutor analogia cu familia. Exact așa cum copiii sunt forțați să preia niște roluri extreme pe care nu și le doresc și pentru care nu sunt echipați sau potriviți, părțile sunt forțate să preia niște roluri extreme. 

De exemplu, în familiile de alcoolici, descoperim adesea un copil supra-responsabilizat, care a preluat rolul de îngrijitor al părinților, un copil distras sau un rebel furios ș.a.ș.m.d. Odată ce acești copii sunt eliberați de povara rolului lor, ei se schimbă în mod dramatic. Și cu părțile din noi se întâmplă la fel. Atunci când privim o parte ca pe un copil sau ca pe un adolescent care este timid sau furios într-un context anume, sunt șanse mai mari să fim curioși cine ar fi și cum ar fi această parte în alte circumstanțe, decât dacă am considera că ea este definită de un singur atribut. Drept rezultat, suntem înclinați să ne gândim mai degrabă cum să ajutăm acea parte să-și descopere întregul potențial.

ROLURILE PĂRȚILOR: UN SISTEM ÎMPĂRȚIT ÎN TREI GRUPURI

Ca răspuns la pericol, indivizii care fac parte din sisteme umane preiau la toate nivelurile roluri care pot fi categorisite în trei grupuri. Unul dintre grupuri are tendința de a fi extrem de protectiv,  strategic și interesat să controleze mediul pentru ca lucrurile să fie sigure. În cadrul SFI, pe membrii acestui grup îi numi manageri. Un al doilea grup este format din cei mai sensibili membri ai acestui sistem. În momentul în care aceste părți se simt rănite sau furioase, managerii le vor alunga pentru a le proteja, pentru binele lor propriu, dar și pentru binele sistemului ca întreg. Pe acestea le numim exilați. În final, un al treilea grup încearcă să înăbușe, să anestezieze sau să distragă atenția de la sentimentele exilaților, reacționând în forță, în mod automat și fără să se preocupe de consecințe, fără să se preocupe de ei înșiși sau de supra-inhibarea exercitată de manageri. În SFI, membrii acestui grup se numesc pompieri, pentru că ei se luptă cu flăcările emoțiilor exilate.

Sistemele interne care răspund la traumă nu doar că își distribuie aceste roluri, ci mai apoi în calitate de părți protective (manageri sau pompieri) formează alianțe sau intră în conflict unele cu celelalte și pot fi foarte dure (sau sufocante) în relație cu părțile exilate, pe care încearcă să le protejeze sau să le alunge. Cu cât un exilat este mai trist, mai speriat, mai rușinat, mai nervos, mai sexualizat, cu atât protectorii se simt mai îndreptățiți să se teamă să îl elibereze și, în consecință, ei devin cu atât mai extremiști în ceea ce privește eforturile lor de a-l suprima și de a-l constrânge. La rândul său, cu cât un exilat este mai suprimat, cu atât el încearcă mai tare să se elibereze.

Exilații

Copiii sunt în general învățați să ascundă și să se teamă de durerea emoțională sau de groaza pe care le simt, și asta pentru că adulții reacționează la aceste emoții în același mod extrem în care reacționează și la propriile lor părți de copil rănit: cu nerăbdare, negare, criticism, repulsie sau evitare prin distragere. Părțile manageriale ale copilului urmează același traseu, adoptând aceleași atitudini în raport cu membrii tineri și vulnerabili ai tribului interior, îndepărtând aceste părți din conștiință, blocându-le accesul la Sine, făcându-le chiar și mai vulnerabile în fața traumei. Exilații sunt părțile care au fost exploatate, respinse și abandonate în relațiile externe și care au fost mai apoi supuse unor judecăți negative de către alte părți ale sistemului.

Deși exilații sunt și rămân înghețați în trecut și lăsați în umbră, ei sunt de fapt mai puțin vulnerabili la evenimentele alarmante din prezent, prin urmare există un raționament și în spatele perspectivei pe care o au managerii. Atunci când exilații preiau controlul, clienții traumatizați ar putea să intre în niște relații abuzive și/sau să întâmpine dificultăți în relații. Așadar, atât managerii, cât și pompierii, care sunt în mod special furioși din princina traumei și își doresc să se răzbune, au motive să se teamă de extremismul exilaților.

Managerii

După ce i-au întemnițat pe exilați, managerii trăiesc cu frica în sân că aceștia vor evada. Managerii adoptă strategii diferite pentru a evita interacțiunile și situațiile care ar putea să activeze un exilat. Pe măsură ce vom descrie câteva dintre cele mai întâlnite roluri manageriale, rețineți faptul că managerii (și pompierii) sunt forțați să îndeplinească aceste roluri. Deși ei cred cu tărie că trebuie să facă ceea ce fac, ei nu se bucură că o fac. Fiindcă se tem că până și cel mai mic semn sau stimul ar putea să activeze o parte tânără și rănită, managerii încearcă adesea să determine persoana să țină toate relațiile și toate situațiile sub control. Există multe tipuri de manageri. Unul ar putea fi foarte inteligent și extrem de priceput în a rezolva problemele, dar și obsedat să îndepărteze cu orice preț sentimentele. Adesea clienții numesc acest tip de manager folosind cuvinte precum: gânditorul, controlorul sau alte astfel de pseudonime. Implicit, unii dintre manageri încearcă din răsputeri să împingă persoana să atingă succesul în carieră sau să se îmbogățească pentru a așeza persoana într-o poziție de putere și să o distragă de la propriile sale sentimente dificil de gestionat.

Acest tip de manager care motivatează și care este orientat spre succes poate fi usturător de critic, un maestru-strateg niciodată mulțumit cu rezultatele performanței individului. Managerul care neagă mereu este unul care distorsionează percepțiile pentru a împiedica persoana să vadă și să răspundă la un feedback care presupune un anumit grad de risc. Protectorul care încearcă să evite riscul interpersonal este adesea preocupat în mod special de situațiile care ar putea genera și stârni furie, sexualitate sau frică. S-ar putea să fie un pesimist pasiv care erodează stima de sine a persoanei și care îi sabotează performanța, menținând-o într-o stare de apatie sau de izolare în așa fel încât să o împiedice să se mai apropie de cineva sau să o descurajeze să mai lupte pentru vreun țel. În sens invers, pesimistul s-ar putea să caute și să accentueze orice defect pe care l-ar putea avea „obiectul dorinței” noastre și asta pentru a submina atracția și pentru a evita apropierea de o altă ființă umană. În cazul persoanelor care au suferit abuzuri extrem de grave, această parte poate deveni un adevărat terorist interior, preluând trăsături ale abuzatorilor și forțându-i pe exilați, îngroziți fiind, să se ascundă.

Pompierii

În ciuda tuturor eforturilor depuse de manageri, lumea are un mod de a răzbate dincolo de defense și de a-i activa pe exilați. În plus, în momentul în care suntem obosiți sau bolnavi, paznicul nostru managerial este în mod inevitabil depotențat. Indiferent de lucrul care declanșează emoțiile exilate, activarea lor reprezintă o urgență care invocă un alt set de protectori. Noi numim acest grup pompieri pentru că ei reacționează la exilații care ies la suprafață ca și cum cineva a sunat alarma, făcând tot ceea ce consideră că este necesar pentru a distrage atenția de la văpaia emoțională și pentru a o reprima fără să se gândească prea mult (sau chiar deloc) la consecințele pe care acțiunile lor le au asupra corpului clientului sau asupra relațiilor acestuia. Cu toții avem o ierarhie a activităților pompierului, în așa fel încât dacă prima și cea mai ponderată/ușoară acțiune nu funcționează, trecem la următoarea.

Tehnicile pompierilor includ activități care amorțesc precum cele de auto-mutilare, mâncatul compulsiv, abuzul de droguri sau alcool, disocierea și comportamentul sexual riscant. Un pompier va încerca de obicei să preia controlul asupra persoanei într-o asemenea măsură încât ea să nu mai simtă nimic cu excepția unei compulsii acute, urgente de a se arunca cu totul într-o activitate disociativă sau de auto-alinare. Pompierii pot face ca o persoană să fie absorbită de sine, egocentrică, solicitantă (narcisistă) și să-și dorească și să acumuleze cu lăcomie lucruri materiale. Activitățile lor pot include și satisfacția inflaționistă a furiei, dorința și auto-permisiunea exaltantă de a fura sau consolarea și alinarea prin gânduri și încercări de suicid.

Deși pompierii au același scop de bază cu cel al managerilor – de a ține exilații departe de nivelul de conștientizare, de minte – strategiile lor tind să fie destul de diferite de (și sunt adesea în conflict cu) cele ale managerilor. Managerii încearcă să fie și își doresc ca persoana să fie mereu în control, să se controleze în orice situație și să mulțumească pe toată lumea. Ei sunt adesea extrem de raționali, cumpătați, funcționează strategic și planificat și sunt capabili să anticipeze și să preîntâmpine situațiile declanșatoare. Pe de altă parte, pompierii reacționează la un exialt care iese la suprafață. Ei depotențează persoana, o scot din poziția de control și nemulțumesc pe toată lumea (excepție fac comportamentele care nu sunt sancționate din punct de vedere social, ca de exemplu dependența de muncă sau dietele).