O personalitate puternica, un exeget cu o solida cultura filosofica, un prolific autor de texte, care si-a asumat rolul de pionierat in promovarea dialogului interconfesional, un deschizator de drumuri in introducerea celor dintai idei si opere ale buddhismului in cultura occidentala, Paul Carus a fost un continuator al monismului lui Baruch Spinoza, dar ulterior va trece de la intelegerea iluminista a religiei la intelegerea idealista a acesteia.
Cum s-a conturat personalitatea acestui filosof care a explorat intr-un fel unic relatia dintre stiinta si religie? In primul rand, Paul Carus a sustinut o abordare speciala a interferentei acestor doua campuri ale intelectului si era ferm convins ca odata cu trecerea timpului, religiile vor evolua si, intr-un final, dupa ce vor fi trecut de conflictul interconfesional, vor fuziona, din cenusa vechilor traditii si credinte religioase luand nastere o „religie cosmica a adevarului universal”.
In climatul efervescent al spiritualitatii secolului XIX, dupa ce se familiarizasera cu doctrina kantiana despre dialectica ratiunii, iar filosofia lui Spinoza ii sedusese pe reprezentantii idealismului german, ganditorii epocii au inteles ca devenea posibila o conciliere intre o religiozitate de natura mistica si rationalitatea stiintelor naturii. Religiozitatea mistica ce recunoastea in natura si spirit autoreprezentarea vietii divine exprima astfel raportarea tuturor fenomenelor la cauza lor divina imanenta.
Granita dintre sacru si profan se estompa si nu este de mirare ca era ceva comun sa auzi spunandu-se ca „cine are stiinta si cultura, are si religie”.
Nascut in Germania, cu o solida educatie si o vasta cultura, Carus era patruns de spiritul revolutionar care zguduise din temelie Europa secolului al XIX-lea, iar Revolutia Franceza si razboaiele napoleniene impusesera ideea statului de drept constitutional, modelul de erou care se descatusa din lanturile robiei si aspira la libertate, pe scurt, un exemplu de eficacitate a unei ratiuni umane in istorie, dar si in gandire. In acest context, religia se dovedea nefunctionala si pe masura ce libertatea cetateneasca era protejata de constitutii, virtutea civica nu mai avea nevoie de motivarea ei religioasa, iar acest mod de evolutie a ideilor religioase a contribuit la cristalizarea procesului pe care M. Eliade l-a numit „deghizarea sacrului” prin „identificarea cu profanul”; granita dintre sacru si profan se estompa si nu este de mirare ca era ceva comun sa auzi spunandu-se ca „cine are stiinta si cultura, are si religie”.
Treptat, stiinta devenita seculara nu a mai fost doar apanajul unui grup restrans de specialisti si a ajuns sa fie inteleasa la fel ca si intreaga cultura a epocii plecand de la aprecieri religioase, ducand in acest fel tocmai la secularizarea care a facut pana la urma uitata propria origine religioasa.
Filosofia vremii avea menirea sa trezeasca in om constiinta imanentei eului finit ca pe un moment din viata eului infinit.
Iar aceasta trezire a constiintei, pe care o dezbateau cu argumente de ordin filosofic J. G. Fichte, fratii Friederich si August Wilhelm Schlegel avea ca rezultat producerea unor manifestari ale fanteziei creatoare, prin care se reusea depasirea dintre finit si infinit. Ce exemplu mai elocvent si mai spectaculos putem aminti ca argument daca nu operele unor genii artistice precum Goethe, Miller sau productiile sufletului popular transpuse in forme culte de Fratii Grimm? Sunt exemple pe care se sprijina in argumentarea documentata si fascinanta a cartii de fata Paul Carus pentru a scoate in evidenta ideea ca profunzimile inconstiente ale sufletului se rostesc intr-un mod in care, chiar pentru omul din epoca tehnico-stiintifica, se deschide o cale de acces spre tainele lumii, altfel inaccesibila pentru ratiune si rationalitate. Asadar, acum mitologia era pretuita ca o teogonie in constiinta, un proces necesar, distinct fata de revelatia bazata pe libertate.
Principiul postulat de sustinatorii unei miscari revolutionare de innoire a vietii spirituale religioase pornea de la o logica clar definita: religia este prima constiinta de sine a omului, iar natura spiritului este sa ajunga la constiinta de sine in miscarea dialectica a piederii si regasirii de sine, convingere clar formulata de Hegel: „Adevarul este intregul. Intregul este insa numai esenta care se implineste prin dezvoltarea sa”. De aici este doar un mic pas pe care il face cu indrazneala Paul Carus, creand o versiune proprie a monismului, mai aproape de panteism.
Pentru el, fiecare lege a naturii era o parte din manifestarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, asa cum il concepea el, era numele ce putea sa fie dat unei ordini universale care cuprindea in unitatea sa „tot ce este miezul vietii noastre spirituale”.
Paul Carus se opunea oricarei intentii moniste care cauta unitatea lumii in afara unitatii adevarului.
Esential pentru sistemul filosofic dezvoltat de el, Adevarul era mai presus de coordonate precum timpul, dorinta umana si actiunea omului. Stiinta nu se rezuma la o inventie a mintii umane, ci reprezenta revelatia umana care avea nevoie sa fie inteleasa. O descoperire din lumea stiintifica insemna intelegere, ea era rezultatul sau mai bine spus, manifestarea ordinii universale prin care orice adevar era in cele din urma armonios, la fel ca in substanta monadei, armonia perfecta a universului. Doar credinta in ratiune, care vede in cunoastere o initiere intru Dumnezeu, iar in Dumnezeu categoria idealului, permite realizarea sintezei perfecte a tuturor elementelor naturii umane. Chemata astfel sa actioneze in lumea reala, si nu in cea a himerelor, Religia Stiintei nu trebuie inteleasa in sens sociologic deoarece ea vrea sa isi asume exigenta aspiratiei spre infinit, pe care vechea religie nu o poate satisface.
Din creuzetul generos al tumultului de optiuni oferite de ideile filosofie ale vremii, de la intelegerea idealista despre spirit si miscarea sa dialectica, care avea sa conduca la doctrina kantiana despre dialectica ratiunii, la alternativa romantica a reductionismului, care producea secularizarea stiintei si pana la pozitivismul lui Auguste Compte si primele idei ale unui scientism incipient, Paul Carus avea sa extraga acele idei care se vor cristaliza in opera sa atat de bogata. Doar credinta in ratiune, care vede in cunoastere o initiere intru Dumnezeu, iar in Dumnezeu categoria idealului, permite realizarea sintezei perfecte, ca intr-o monada, a tuturor elementelor naturii umane. Aceasta era solutia pentru a rezolva dualismul care postula opozitia dintre spirit si materie.
Ce poate fi mai incitant si mai seducator pentru a ne face sa pornim in calatoria cunoasterii pe care acest autor ne-o propune in exegeza sa decat intrebarea retorica pe care ne-o adreseaza in primele pagini ale cartii: „Va elimina monismul ideea de Diavol lasandu-l pe Dumnezeu sa fie Unul si Totul in acelasi timp? Sau va aboli pe Dumnezeu, cat si pe Diavol facand loc unei lumi a materiei in transformare?” Un aspect al acestui mod de a filosofa se refera la cele doua principii, acela de Bine si de Rau, pe care autorul isi propune sa il sondeze de-a lungul istoriei omenirii, iar concluzia ajunge sa infrunte mitul biblic al Genezei, „radacina existentiala”, cum formula I. P. Culianu, aceeasi dilema cu care s-au confruntat toate gandirile dualismului din Occident, caci Binele este in legatura cu Raul, iar Raul deriva uneori din el. „Diavolul este o necesitate a primei reflectii asupra experientei lumii”, fiind prezent si iminent in existenta lumii, deoarece Raul nu este adversarul Binelui, ci al „Demiurgului intermediar din care provine”, spunea el. Si in mod similar isi incheie si Paul Carus argumentarea cand ne spune ca Dumnezeu ii tolereaza prezenta si tovarasia Diavolului. Dar cat de cuprinzator suna chintesenta gandirii acestui mecanism al crearii si destramarii mitului genezei lumii in versul lui Milton:
„Mintea isi este siesi loc, intr-insa poate face rai din iad si iad din rai”.
Un alt aspect specific sistemului filosofic dezvoltat de Paul Carus este tocmai latura „exotica” a monismului sau, care il singularizeaza si il defineste mai degraba ca pe un sustinator al unei forme de panteism. Urmand curentul reprezentat in epoca de ganditori precum Haeckel, Naegali sau oameni de stiinta precum dr. Saleeby, care impartaseau opinia ca „viata este potentiala in Materie”, Paul Carus spunea: „Natura in intregul ei este vie. ... Asa este, am sustinut cat se poate de categoric ca exista o spontaneitate care este omniprezenta in intreaga Natura... Termenul viata este folosit aici intr-un sens mai larg decat in mod obisnuit. Semnificatia lui aici este aceea de spontaneitate sau autogenerare a miscarii... Cel mai bine, propun eu, ar fi sa o denumim Panbiotism, pe scurt, exprimat in aforismul „Totul este incarcat de Viata; contine Viata; are capacitatea de a fi Viu”.” Cu alte cuvinte, exista in materie o spontaneitate, dupa cum postuleaza printr-un set de ipoteze logice chiar una dintre legile fundamentale ale hermeticii, legea cosmica a unitatii in diversitate, principiu transpus in acelasi timp in legile nou-descoperite ale stiintei, respectiv fizicii occidentale.
Prin urmare, pornind de la Ex Uno, Disce Omnes, cu alte cuvinte, „Pornind de la un lucru, le poti discerne pe toate”, Paul Carus intelegea intr-un chip nou legatura dintre religie, morala si stiinta in spiritul acelei „adoratii in spirit si adevar”, cale deschisa de abordarea iluminista a religiei si intelegerea ei idealista prin impulsurile primite de la doctrina kantiana despre dilaectica ratiunii si receptarea curentului spinozist. Era vorba despre un alt mod de a intelege religia, ideea ca „natura” este aceeasi cu Dumnezeul viu dinauntrul ei.
Comentarii