Ibn Arabi (1165-1240) a fost un cunoscut filosof, mistic, un deschizator de drumuri in ale esotersimului, nascut la Murcia, in Andaluzia, provenind dintr-o ilustra familie araba, originara din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile in diferite orase iberice si din Maghreb. In anul 1201 a parasit definitiv Peninsula Iberica alegand alte teritorii unde spera ca esoterismul sau sa nu starneasca atata neincredere cum o facuse in orasele prin care trecuse pana atunci. A calatorit in Egipt, Siria, Irak, Anatolia, in anul 1 225 instalandu-se definitiv la Damasc, unde va muri in anul 1240. Tatal sau a fost militar de cariera, in serviciul califului Yusuf, si a insuflat fiului sau cate ceva din ceea ce defineste cariera militara; la un moment dat, tanarul Ibn Arabi a avut o viziune in care ii aparea Isus, primul sau maestru, dupa cum repeta el frecvent, iar aceasta l-a determinat sa renunte la o posibila cariera militara.

Treptat s-a retras din tumultul vietii optand pentru asceza si rugaciune. „Viziunea de la Cordoba”, in cursul careia a intalnit profeti care i-au aratat ca este chemat sa exercite o magistratura spirituala mahomedana, i-a dezvaluit nebanuite, nestiute chemari mistice. A invatat de la maestrii sufi andaluzi, oameni de conditie sociala modesta, foarte saraci, practicarea virtutii, umilinta in sensul nobil al termenului, abnegatia, simplitatea, toate acestea conferindu-i lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a invatat multe de la acesti maestri modesti social, dar piosi si austeri, care i-au insuflat dorinta de a duce mai departe doctrina mistica monista care a integrat numeroase elemente gnostice, totul inchegandu-se intr-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tarziu. Omagiul sau catre maestri este exprimat in Ruh al-quds si al-Drrat al-fakhira. Cele mai cunoscute lucrari ale sale sunt al-Futuhat al-Makkiya si Fusus al-hikam. Aceasta din urma a cunoscut doua editii in limba romana, sub numele de Cartea intelepciunii, in traducerea lui Ilie Iliescu, aparute la Editura Herald.

De putin timp, o noua aparitie editoriala aduce in atentia cititorilor texte remarcabile ale lui Muhy-d-Din ibn Arabi: Doctrina si practica spirituala, traducere din limba araba de Mihail Valsan, traducere din limba franceza de Teodoru Ghiondea, ingrijirea editiei, prefata si postfata Teodoru Ghiondea, Editura Herald, Bucuresti, colectia „Intelepciunea inimii”, 2020, 320 p. Ibn Arabi nu a scris niciodata o carte cu acest titlu, este vorba de o culegere de texte care dau masura doctrinei religioase, filosofice si mistice a ganditorului arab. Editorul a ales texte din: Cartea extinctiei in contemplatie, Cununa supusilor, Salasul inimii celui care invoca si tainele care ii sunt proprii, Epistola despre fetele inimii, Despre Unitatea Divina, Futuhat. Doctrina lui Ibn Arabi este greu de definit intr-o maniera precisa. Ea se intemeiaza pe o teorie a Logosului care este Realitatea suprema, deopotriva Dumnezeu si Univers, caci Universul isi are obarsia in Dumnezeu, asa cum particularul se trage din universal. Doctrina religioasa a lui Ibn Arabi este cea a superioritatii islamului, religie universala, o manifestare a Logosului, principiu cosmic etern prin mijlocirea caruia omul devine Omul perfect:

„Astfel ca omul este trecator si, in acelasi timp, etern,

fiinta creata vesnic si nemuritoare, Verb discriminativ

[prin cunoasterea distinctiva] si unitiv [prin esenta sa

divina]. Prin existenta lui, lumea a fost implinita. El este

pentru lume ceea ce este montura pentru inel: montura

poarta sigiliul pe care regele il aplica pe sipetele comorii

sale; de aceea omul (universal) este numit reprezentantul

lui Dumnezeu, a carui creatie o apara, asa cum sunt

aparate comorile prin sigiliu.”

 

 

In opera lui Ibn Arabi gandirea metafizica, experienta mistica si expresia poetica sunt inseparabile. In scrierea operei sale a avut un stil particular, revenind adesea la scrierile din tinerete, adnotandu-le, ceea ce a facut dificila sau chiar imposibila determinarea cu exactitate a ordinii cronologice in care au fost redactate.

Ochii mei patrundeau mai departe de lumea vizibila, obisnuia sa spuna Ibn Arabi, desi stia ca astfel isi atragea ostilitatea celor care il acuzau de erezie. El insusi a fost subiectul unor fenomene psihice neobisnuite, in viziunile sale gandurile mistice luand forma unor figuri de o exceptionala frumusete, rod al intalnirii lumii „imaginale” cu constiinta treaza. Cum am amintit mai sus, de multe ori Ibn Arabi revenea asupra unor lucrari anterioare aducand completari, noi puncte de vedere, dezvoltari ale unei teme. Un astfel de exemplu este Cartea extinctiei in contemplatie, care are referinte explicite la Futuhat, dupa cum mentioneaza Mihail Valsan in prezentarea acestui text. Este vorba despre un tratat care poate fi privit ca o introducere in studiul caii esoterice si al domeniului cunoasterii metafizice in Islam, dar si o opera de aparare a acestei cai, sustine Mihail Valsan, de atacurile exoteristilor si adeptilor rationalismului filosofic. Este un tratat despre mijloacele de a urma calea lui Dumnezeu: tacerea, solitudinea, foamea si veghea. Tacerea este de doua feluri, ne spune Ibn Arabi, este tacerea limbii, abtinerea de a vorbi altfel decat prin Dumnezeu si tacerea inimii, indepartarea de orice gand care apare in suflet, amintind si posibile combinatii intre cele doua tipuri de taceri, tacerea limbii fiind cu preponderenta a tuturor spiritualilor, in vreme ce tacerea inimii este a oamenilor contemplatiei:

 

„Cel care practica tacerea in toate starile si in toate

modurile nu se afla decat cu Domnul sau, caci este

evident ca o tacere absoluta este imposibila pentru un

om in sufletul sau; dar separandu-se de conversatia cu

ceilalti in intretinerea cu Domnul sau, el devine un

confident «apropiat», bine inspirat in cuvantul sau; iar,

daca apoi el vorbeste, o face dupa dreptate.”

 

Pentru Ibn Arabi, singuratatea este un mijloc de a asigura tacerea limbii, de a te feri de raul care vine de la oameni, de a nu face rau semenilor, de a fi totdeauna impreuna cu Maestrul. Cel care practica singuratatea descopera taina Unicitatii divine, apropiindu-l pe practicant de „cunoasterea Lumii”. A treia regula a acestei cai divine este foamea, din libera initiativa sau fortata. Foamea are stare (caracterizata prin smerenie, supunere, modestie, suavitate, absenta vanitatii, absenta gandurilor desarte) si statiune spirituala (taine intelectuale, dezvaluiri intelectuale, stari spirituale). Nu este vorba nicidecum de foamea care restabileste echilibrul organic, ci pe cel spiritual. Starile de veghe sunt cele ale inimii si ale ochiului: „Inima este in stare de veghe cand, iesind din somnul nepasarii, cauta contemplatiile. Veghea ochiului se naste din dorinta de a mentine puterea spiritului in inima, in vederea «comunicarii nocturne», caci, atunci cand ochiul doarme, activitatea inimii inceteaza; dar, daca inima vegheaza in timp ce ochiul doarme, ea atinge in final viziunea contemplativa in «centrul tainic»”. Acestia sunt stalpii, fundamentele Cunoasterii, din mijlocul lor inaltandu-se piscul Transcendentului Pur.

Opera lui Ibn Arabi si-a pus amprenta in mod profund asupra spiritualitatii islamice, invatatura lui influentand in mod decisiv ganditorii mistici islamici suniti si siiti, el fiind la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, asa cum este practicat inca de milioane de musulmani. Nu a fost la originea vreunei confrerii, dar este parintele spiritual al unei „familii” care a transmis mostenirea din generatie in generatie. Doctrina sa este una a relativitatii lumii materiale si a glorificarii manifestarilor spiritului, in orice fiinta manifestandu-se doua tendinte, una spre materialism, cealalta spre spiritualizare. „Abordam acum tarmul unei mari fara limite, baza unui munte a carui culme se pierde in nori: toate aceste metafore nu sunt exagerari, intr-atat de gigantica este amploarea operei lui Ibn Arabi, unul dintre cei mai mari teosofi ai tuturor timpurilor. Scriitor de o fecunditate uriasa, om aflat la rascrucea unor timpuri si curente mistice si esoterice, creator de adevarata scoala, Ibn Arabi a cultivat intalnirea spiritului manifest cu spiritul ascuns, in intreaga sa viata urmarind un singur tel: sa sporeasca in Cunoastere.