Cu toţii limite atunci când vine vorba despre a asculta, la fel cum capacitatea noastră de a face și de a da este limitată. Ne putem simţi copleşiți de bombănelile şi văicărelile celuilalt, care pot acapara relaţia noastră, sunând aproape ca un clişeu – ca o placă stricată, care merge în gol –, lipsite de sinceritate. Dacă se întâmplă ca persoana cu pricina să fie un membru al familiei şi nu un străin care se văicăreşte în tren, atunci starea noastră de bine se poate deteriora rapid, ca reacție la aceste manifestări cronice de îngrijorare şi de negativism. Atunci când capacitatea noastră de a asculta a fost depăşită, trebuie să găsim o modalitate de a încheia conversaţia sau de a o îndrepta într‑o direcţie diferită. Ţinta noastră este să ne autoprotejăm, însă fără a acţiona în detrimentul celeilalte persoane.

Ce este o persoană care se plânge mereu? Avem tendinţa să aplicăm această etichetă peiorativă celui care îşi face cunoscute problemele într‑un fel care ne trezeşte iritarea mai degrabă decât simpatia. El sau ea poate fi un ascultător nepriceput şi preferă să se lamenteze la nesfârşit. „Am de gând să o trimit pe mama la grupul acela de terapie în 12 paşi pentru persoanele care vorbesc prea mult”, glumeşte un client, „grupul acela care se numeşte «Iar şi iar, protestatar».” Un alt client îmi spune: „Ştiu că tatăl meu suferă pentru că şi‑a pierdut soţia, dar numai asta aud de la el şi se concentrează doar asupra suferinţei lui. Încerc să fiu un fiu bun, dar când îmi repetă acelaşi lucru pentru a nu ştiu câta oară, îmi vine să‑i spun să termine o dată”. Dacă cealaltă persoană refuză eforturile noastre de fi de ajutor şi nu face nimic pozitiv în interesul său, atunci încercarea de a asculta plini de compasiune poate fi peste puterile noastre. Pentru un ascultător, poate fi dificil să treacă peste nevoia de a se face folositor şi să accepte că persoana care continuă să se plângă nu este capabilă sau nu doreşte să facă eforturi pentru a rezolva o anumită problemă sau pentru a ieşi din cercul vicios al negativismului.

Ascultarea plină de compasiune

Nicio recomandare nu surprinde valoarea atenţiei depline cu care ascultăm atunci când suntem prezenţi emoţional, fără a judeca şi fără a fi distraşi de detalii neimportante, când suntem deschişi şi receptivi la ceea ce ne spune o persoană, fără a simţi nevoia de a schimba, repara, corecta, sfătui, când suntem acolo trup şi suflet, alături de persoana respectivă şi nicăieri altundeva. Suntem cu toţii capabili de niveluri de ascultare mai profunde.

Cu toţii ne putem îmbunătăţi capacitatea de ascultare, iar acest lucru merită efortul. A asculta aşa cum trebuie reprezintă miezul intimităţii şi conectării. Când suntem capabili să îl ascultăm pe celălalt cu atenţie şi afecţiune, acea persoană se simte validată în individualitatea ei. Când ajutăm la consolidarea fiinţei unei persoane, facem acelaşi lucru pentru noi înşine. Conştiinţa umană ar face un pas imens înainte dacă dorinţa noastră de a auzi şi de a înţelege ar fi la fel de mare ca nevoia noastră de a fi auziţi şi înţeleşi.

Dar în viaţa de zi cu zi nu ne putem deschide întotdeauna sufletul către lamentările celorlalți, pentru a le oferi darul atenţiei noastre neţărmurite. Trebuie să înţelegem ce putem face în momentele în care nu mai suntem în stare să ascultăm, când ne simţim stresaţi, agitaţi, preocupaţi de propriile probleme sau când suntem pur şi simplu iritaţi să auzim acelaşi lucru, repetat pentru a mia oară, sub o altă formă. Este gest de iubire de sine să ne autoapărăm, pentru a nu mai auzi acelaşi lucru iar şi iar. 

Când relaţiile de familie sunt încordate, este mult mai recomandabil să apelați la umor, bună‑dispoziţie şi imaginaţie pentru a evita plângerile şi negativismul. Tonul vocii este la fel de important precum conținutul vorbelor noastre. Provocarea constă în a transmite mai puţină anxietate decât primim. Aşa cum e necesar să schimbăm direcţia unei conversaţii care ne copleşeşte, tot aşa trebuie să fim capabili să ne întoarcem la ea. În mod paradoxal, putem dezamorsa un subiect încărcat de anxietate tocmai abordând acel subiect, dar cu curiozitate şi fără critică. Alegerea momentului potrivit are, de asemenea, un rol important. Este mai probabil să reacţionăm defensiv dacă tocmai pregătim cina şi, răspunzând la telefon, ne confruntăm direct cu lamentările repetitive ale unui membru al familiei. Într‑un asemenea caz, este mult mai bine să întrerupem convorbirea şi să redeschidem discuţia mai târziu, când ne simţim mai stăpâni pe noi şi mai calmi.

indiferent de tipul relaţiei, trebuie să ne cunoaştem limitele în privinţa ascultării înţelegătoare, pline de compasiune, şi să înţelegem cum ne putem proteja atunci când este necesar. De asemenea, trebuie să facem deosebire între conversaţia în care cealaltă persoană ne comunică suferinţe reale şi o falsă conversaţie, în care reactivitatea şi negativitatea cronică a interlocutorului ne copleşesc.

Când cealaltă persoană se concentrează în mod obsesiv asupra unui anumit subiect, este posibil ca el sau ea să nu se schimbe niciodată. Dar noi vom avea mai mult succes dacă vom învăţa să contribuim la conversaţie într‑un mod matur. Ne vom simţi mai bine dacă vom avea o strategie pentru a ne proteja, atunci când este cazul, de presiunea şi intensitatea emoțională a celeilalte persoană. În concluzie, relaţiile devin mai puternice atunci când ambele părţi îşi impun limite şi reuşesc să găsească o manieră utilă de a redeschide o conversaţie mai puţin plăcută.