„Iar ne-am certat aseara! Sotul meu din nou a vorbit la telefon cu acea „colega” care il suna chiar si la 10 seara! I-am spus raspicat: <<Ti-am cerut de nu stiu cate ori sa nu ii mai raspunzi cand te suna seara, dar tu nu ma asculti, de-aia nu mai poti! Nu mai suport! O sa vezi tu ce o sa se intample intr-o zi, am sa plec de acasa! Te-am prevenit, dar tu nu ma crezi! Lasa ca pana la urma o sa vezi tu! Ai auzit?>> Credeti ca m-a ascultat?! Ei bine, nu!!”

Inteleg atat de bine frustrarea...frustrarea de a-i vorbi cuiva ca si cum ai tipa aceleasi cuvinte fara noima intr-un spatiu gol ca sa asculti ecoul. „Alo! Iuhuuu! Alauu!”, repeti intr-o sala goala si - pentru o vreme - te amuza cum cuvintele se intorc la tine exact asa cum le-ai pronuntat; dar numai pentru o vreme. Dupa un timp jocul asta te irita, asa ca renunti la plictiseala de a nu primi inapoi decat propriile cuvinte, ca pe niste scrisori nedeschise si returnate expeditorului.

Diferenta dintre „a auzi” si „a asculta” este aceea ca - atunci cand esti „ascultat” - celalalt partener de comunicare intelege mesajul tau, adica primeste o informatie de la tine care are potentialul de a-i modifica actiunile/comportamentele/sentimentele/gandirea.

Cumva, ne blocam pe ideea ca nu suntem auziti. Pare absurd? Altfel de ce am repeta aceleasi cuvinte, acelasi mesaj, acelasi discurs, de zeci sau chiar sute de ori?

Este o vorba care spune ca „definitia nebuniei este sa faci un lucru la fel si sa te astepti la rezultate diferite”.

Si cum nu suntem nebuni, atunci cand observam ca un mesaj pe care i l-am comunicat celuilalt nu a avut rezultatele dorite de noi, ne modificam modul in care emitem mesajul: fie ridicam tonul (caz in care in mintea noastra consideram ca celalalt este surd sau neatent perpetuu), fie spunem acelasi lucru cu cuvinte diferite (incercam sa vorbim pe limba partenerului de discutie).

Prima alternativa este cea mai simpla si - desigur - si cea mai copilareasca. Incercarea de a schimba „limba” in care vorbim este o alegere mult mai inteleapta, cu conditia sa stim noi insine limba partenerului. A vorbi intr-un limbaj comun cu partenerul este ceea ce incearca sa ne invete „tehnicile de comunicare eficienta”. Caci nu limba vorbita ar putea fi motivul pentru care partenerul de relatie nu ne intelege, ci modul impropriu de folosire al acesteia. „Nu mai suport sa te sune Maricica noaptea! O sa te parasesc!” este un mesaj exprimat in limba romana. Numai ca el poate sa nu fie cu adevarat „ascultat” de catre partener, pentru ca intelesul sau este diferit pentru cei doi parteneri.

In mintea sotiei care a emis acest mesaj, intelesul lui era: „atunci cand o femeie te suna noaptea, eu simt ca pentru tine ea conteaza mai mult decat mine, ma simt devalorizata!”. Receptorul mesajului, sotul amenintat, poate intelege insa: „daca nu faci ceea ce vreau eu, te parasesc!”.

Asteptand ca sotul sa isi modifice comportamentul (sa nu ii mai raspunda colegei de birou cand aceasta il suna la ore nepotrivite), sotia se asteapta ca astfel si realitatea ei sa se modifice: sa se simta iubita, valorizata. Aceeasi schimbare de comportament (renuntarea la telefoanele nocturne), l-ar face insa pe sot sa traiasca intr-o realitate inacceptabila: „sotia mea ramane alaturi de mine doar daca nu ii ies din cuvant!”, asa ca va prefera sa nu adopte acel comportament care l-ar face pe el sa se simta devalorizat.

„Vorbind impreuna si intelegandu-ne separat”, nu vom ajunge decat sa purtam un dialog al surzilor, sa ridicam tonul din ce in ce mai tare, de parca fiecare am considera despre celalalt ca are probleme cu auzul...

Fiecare partener face pasii necesari, dar fiecare se asteapta ca celalalt sa inceteze dansul... Lipsa de asumare a sinelui, a ceea ce suntem cu adevarat, este muzica ce ii acompaniaza pe ambii parteneri.

Ecoul propriilor noastre cuvinte - certurile repetitive si cicaleala - sunt ecoul propriilor noastre sentimente respinse, neasumate, netraite. O minciuna despre noi insine pe care fiecare dintre noi o furnizeaza celuilalt, asa cum se intampla si intr-un tango dansat de doi straini: pretindem amandoi - atat timp cat muzica inca mai canta - ca avem o relatie... Abia cand muzica va inceta, vom afla daca suntem doi parteneri de viata care pleca impreuna „acasa”, sau daca nu cumva am fost doar doi straini care, atat de mult timp, au dansat un inutil si dureros tango...

 (fragment extras din cartea „Doctore, ma doare viata!”)