Traim intr-o perioada de incertitudine care s-a concretizat si in pierderi pe mai multe planuri, de la relatii importante, conexiune, siguranta, stabilitate sociala sau materiala, pana la pierderea bunastarii fizice sau a unor persoane dragi. Cu toate acestea, pierderile pot fi depasite daca privim lectiile pe care ni le ofera viata ca pe oportunitati de dezvoltare si transformare personala. Depinde de noi si de resursele noastre interioare cum facem fata suferintei si stresului provocat de pierderi si cum putem transforma acest proces in asa fel incat sa dam sens vietii noastre.

Prin intermediul cartii Doliul si separarea, semnat de Verena Kast, vom patrunde in profunzimile traumei de pierdere, povestind despre etapele acceptarii unei pierderi, semnificatia simbolica a travaliului de doliu si caracterul vindecator al asumarii sale in contextul oricarui tip de pierdere: o fiinta, o relatie, un obiect apropiat.

In interviul realizat alaturi de Diana Vasile (psihoterapeut, cadru didactic universitar, presedinte Institutul Pentru Studiul Si Tratamentul Traumei) vom puncta concepte si idei despre modul in care putem face fata suferintei de pierdere: ce inseamna jelirea, care este rolul travaliului de doliu in propria noastra transformare personala si cum putem regasi bucuria de a trai.

Pierderile au intotdeauna acest potential negativ de a

ne deconecta de noi insine. Bineinteles ca nu este

obligatoriu sa se intample asa. Si aici as vedea mai mult

oportunitatea de dezvoltare, transformare, dar, chiar

daca ne deconecteaza, asta nu inseamna ca am pierdut

toate sansele de a ne reconecta. Pierderea este un aspect

natural din viata noastra. In mod natural atunci cand ne

dezvoltam noi finalizam o etapa sau niste etape,

terminam un ciclu si incepem un ciclu nou, Evolutia ne-a

dotat cu o capacitate de a trai pierderea ca pe o parte

naturala din viata noastra si a ne pregati pentru aceasta

trecere intr-o noua etapa. Avem nevoie sa ramanem

intregi, dar pentru a ramane intregi asta inseamna sa ne

fi dezvoltat suficient de mult incat sa avem intelegerea

propriei persoane ca un intreg separat de celalalt sau de

obiecte, intamplari, evenimente. Prima etapa este de a

intelege ca exista un final, nimic nu este vesnic.

 

Daca finalul este preconizat, acceptat, poate dorit,

atunci ne va fi mult mai usor, nu vom avea regrete. Noi

avem o capacitate de a accepta, de a trai finalul atat

cu tristete, cat si cu bucurie. Exista o lupta interna,

dinamica interna, intre intelegerea, nevoia  si

capacitatea noastra de a merge mai departe si dorinta

de a pastra legatura cu modul de functionare specific

persoanei pe care am pierdut-o. In mod spontan psihicul

este facut sa potoleasca acest conflict, aceasta lupta.

Fie il astupa, ceea ce nu este prea sanatos, fie il

transforma. Dar ca sa il transforme psihicul are nevoie

sa planga ceea ce a pierdut si despre deplangere si doliu

ne poveste foarte frumos autoarea cartii.  

 

 Diana Vasile