Cartea Le fraicheur de l'instant. Le fin d'un reve d'individualite/ Prospetimea clipei. Sfarsitul unui vis de individualitate, semnata simplu Betty, este o tulburatoare marturie de viata.

Intr-o lume in care este o inflatie de incercari de a defini, de a explica iluminarea, Betty a trait propria iluminare pe care a transpus-o intr-o scriere de o stranie simplitate, cu un netagaduit indemn de a sonda, de a privi inlauntrul nostru. Betty Quirion si-a astenut pe hartie gandurile fara vreo intentie teoretica, descriind ceea ce a trait incepand cu primavara lui 2008...

Cartea sa a aparut in Quebec, in 2012, recent aparand la Editura Herald versiunea in limba romana, in traducerea semnata de Magda Vernescu.

O copilarie lipsita de afectiunea parinteasca, mama i-a murit imediat dupa nastere, a fost crescuta de alta familie, va naste in interiorul fiintei lipsite de aparare, de puterea de reactie, o revolta traita in singuratatea visului; lipsa familiei a generat suferinta si singuratatea pe care copilul incerca sa le lase in afara propriei lumi, a propriului univers care nu era doar o lume in care se simtea protejat, ci o lume in care isi faceau loc perceptiile extrasenzoriale, universurile paralele, formele de spiritualitate sofisticate, neintalnite la copiii carora le impartasea trairile sale.

Totul era cautare, dorinta de cunoastere si control al vietii, de evitare a starii de anxietate si a senzatiei de vid interior:

„Ma lupt cu entitati si conduc suflete pierdute la sursa de lumina. Aceste experiente sunt mult mai reale si mai puternice decat viata cotidiana plina de incercari si deceptii. In ochii mei, aceste capacitati compenseaza suferinta acumulata din copilarie. Si credeam cu tarie ca viata mi le impune tocmai in scopul de a-mi permite accesul spre alte dimensiuni.”

De mica a inteles ca adevarata lume este cea a EI, nu cea in care se randuiau evenimente si care era populata de oameni mai mult sau mai putin prietenosi. Experienta orfelinatului o apropie de religie, de sacru; in orfelinat, vazand un crucifix, Betty ii sopteste lui Isus:

„Daca tu esti Dumnezeu, fa ca viata mea sa fie mai suportabila iar eu, in schimb, voi incerca sa te iubesc putin.”

Viata ii este marcata de propriul sistem de credinte, de viziuni si intalniri care ii vorbesc despre o lume, o realitate dincolo de aparete; sunt intalniri cu oameni care traiesc si pretuiesc prezentul, „adevarul simplu si luminos al clipei”. Ducea o viata despre care altii ar fi spus ca este fericita:

„In interiorul meu, setea de a gasi raspuns la toate intrebarile mele existentiale devine de neindurat. Incerc din toate puterile sa aflu cine sunt eu cu adevarat, cu ajutorul experientelor senzoriale, extrasenzoriale si a analizei nenumaratelor vise nocturne. Toate aceste experiente imi propun mai multe variante posibile de raspuns carora ma las complet prada, pentru ca apoi sa le abandonez invariabil.”

Pe acest fond se instaleaza frica, dar nu frica de ziua de maine, nu frica intalnirii necunoscutului, ci „frica de mine”, indoiala in ceea ce priveste propria identitate, iar acestea o duc catre tentative de reconstructie a vietii, catre introspectie profunda, catre visul de individualitate.

Dar Betty nu poate ascunde starea de insatisfactie, nu gaseste sensul obositoarei repetitivitati din viata ei, „un balci de prost gust”, un cerc in care se invarte mecanic, fara abatere:

„Sunt plina de amaraciune, o durere puternica care creste in interiorul meu, ca seva care umple artarii primavara. (...) O nostalgie fara margini ma inghite si nici eu nu stiu de ce mi-e dor. Inventasem tot felul de masuri de siguranta, de viziuni, de filozofii si de idealuri de care ma foloseam la nevoie pentru a ma linisti. Absolut nimic din toate acestea nu mai e in stare sa ma protejeze, nimic nu ma mai ajuta acum.”

Simte tot mai des si tot mai acut ca traieste intr-o iluzie, ca viata ei nu mai are sens, simte frica de vid, de singuratate, simte frigul si inghetul launtric:

„Lumea pe care o vad la exterior nu-i decat reflexia precisa a tuturor credintelor si conditionarilor personale care mentin in viata personajul meu. Vad cum mintea functioneaza inmagazinand date in memorie. Vad cum identitatea pe care credeam ca o am nu-i decat un depozit de amintiri intelectuale, de senzatii corporale si de impresii emotionale pe care le tot invart si le tot amestec, le clasez si le reamenajez. Vad clar ca nu sunt decat un biet muncitor la banda intr-o uzina de reciclaj.”

Urmeaza intalnirea cu amerindiana samana, care, fara ocolisuri, ii spune:

„Ti-ai construit o personalitate interesanta de victima. (...) Minciuni! Si ce-i mai rau, e ca te minti singura! Faci asta fara incetare cu singurul scop de a supravietui, macar in postura de victima. Te crezi al naibii de interesanta! Patetic! Ca si cu dragostea, n-ai iubit in viata ta! Habar n-ai ce-i aia dragoste!”

Spusele necunoscutei ii dovedesc ca a trait si suferit din emotii inventate, din iluzii; o strafulgerare ii spune: „Betty, lasa Viata sa se instaleze in felul ei, nu intr-al tau!” Viata sa se desfasura intr-un ritm necotrolat, iar experientele si cunostintele acumulate nu servesc la nimic: „Goala, vulnerabila, cu bratele larg deschise, raman totusi in momentul prezent. Dorinta de a cunoaste adevarul e mult mai importanta decat confortul unui personaj care nu mai are nicio putere sa intervina.”

Totul era un preludiu la iluminare, preludiu in care apar pregnant viziuni dincolo de simturile corporale, apare visul lucid; Betty povesteste cinci viziuni care ilustreaza sfarsitul visului de individualitate, in care apar cateva simboluri: taurul, desertul, vaporul, traversarea, naufragiul. Prezentarea viziunii este urmata de interpretarea sa; revin momente din istoria personala, intrebarile obsesive, forta vitala de necontrolat, vidul interior.

Inceputul lui octombrie 2008 aduce Iluminarea, cunoasterea instantanee, eliberata de matricea spatiu-timp, reprezentarea corpului fizic, fara mental si fara emotii:

„O ploaie de milioane si milioane de particule de lumina stralucitoare si vibranta ma traverseaza si ma inconjoara de pretutindeni. Ceata s-a dispersat, pentru ca visul imi voala vederea, ma impiedica sa vad pur si simplu. (...) Tot ce exista este aceasta inima care vibreaza, unica si indivizibila! Nimic nu-mi mai aminteste de lumea visului! E mai presus de orice imaginatie, mai presus de simturi, mai presus de cuvinte si de orice intelegere!”

Timpul este esential in dobandirea noii intelegeri, dar e un timp al prospetimii clipei, nu a capturarii unei imagini pentru a o retrai:

„Simt briza placuta care agita cu delicatete intinderea apei si simultan percep imobilitatea si racoarea din adancuri. Sunt umiditatea, trupul, forma si neforma, vibratia luminii din spatele imaginii. Si toate astea, fara nicio interpretare, fara nicio referinta din trecut sau proiectare in viitor. Eu sunt Ceea Ce Este!”

Visatorul isi construieste propriul castel, propria fortareata, inexpugnabila, aparata de reveriile, de inchipuirile, de fantasmele sale; realitatea lui este lumea ireala, cea in care se cufunda cu placere, cea care-i asigura confort, ii da siguranta, din pacate o iluzorie siguranta:

„Visul este un mecanism fara corp, fara suflet, repetitiv, o masinarie care se sustine pe trei stalpi uriasi: mintea visatorului, emotiile si identificarea cu corpul. Ceea ce numesc eu mintea visatorului e mintea reactiva. E un fenomen inconstient de reactivare a evenimentelor trecute puse la pastrat in memorie.”

Pelerin singuratic si tacut, visatorul va incepe o calatorie exploratorie in care va folosi repere din trecut, se va proiecta in viitor uitand sa traiasca in prezent! Acesta este indemnul lui Betty Quirion rezumat admirabil in cuvintele Eu sunt Ceea Ce Este!