Prospetimea clipei

In toamna lui 2008, plimbandu-ma singura intr-o seara, m-am oprit deodata in loc, ca fulgerata de o constatare: in adancul meu imi dadeam seama ca nu sunt capabila sa-mi gasesc pacea; pur si simplu nu sunt inzestrata pentru asta!

Toata cautarea mea spirituala, toate eforturile, toate experientele, toate incercarile mele nu ma dusesera nicaieri. Ma simteam total dezgustata. Mi-am zis: Las totul balta. N-are decat sa se intample ce s-o intampla, putin imi pasa daca sunt nimeni si singura.

Realizam ca dupa nenumarate suferinte inutile, ma gaseam acum intr-un fel de stare neutra, ca intr-un desert. Nu eram nici bine nici rau, refuzam sa ma mai las antrenata in gandurile mele, dar nici nu le opuneam rezistenta, nu incercam sa le alung: Existati gandurilor? Perfect! Faceti-va treaba, eu nu ma mai simt implicata. Nu mai aveam incredere in mine deloc, eram ca inghetata, gata sa mor.

Oare iluminarea survine atunci cand apare un insuportabil apel de urgenta, cand esti plin de inversunare? Nu stiu. In anul care a precedat acest seism, avusesem o sincera dorinta de absolut dar, in acelasi timp, o frica enorma ma impiedicase: frica de a nu exista!

Dragostea, pe care o vedeam ca fiind temeiul a tot ce exista, acea dragoste pe care o defineam ca fiind opusul urii, alimenta aceasta frica. Ea se amesteca peste tot: in legaturile mele amoroase, in dialogurile cu fetele mele, in viata mea profesionala.

Vedeam absurditatea faptelor: sa-mi fie frica de toate aceste lucruri care trebuiau sa-mi aduca bucurie in viata n-avea niciun sens. Eram sincer hotarata sa ma eliberez de aceasta frica care genera durere si suferinta, dar nu voiam sa ma abandonez, voiam sa continui sa exist in chip de ego.

Dupa acea seara in care m-am abandonat pe deplin, am incetat sa ma mai targuiesc, acceptam fiecare moment asa cum venea, lasandu-l sa alunece pe langa mine, uneori interpretat ca dureros, alteori ca agreabil, dar intotdeauna acceptabil, pentru ca exista in acea lume pe care o proiectam eu insami.

S˜i tot asa, nu ramanea decat o sete arzatoare de necunoscut, nedefinita, incalifiabila, care se intindea si crea in jurul ei spatiu. Viata a raspuns! Marturia mea e simpla, accesibila si fara scop. A recunoaste ca Suntem insasi esenta Vietii, inseamna a trai intr-o permanenta Pace, precum florile, fara nicio asteptare, fara sa cerem nimic.

Constiinta este in afara timpului, nu este individuala si nu este supusa nici unui proces evolutiv: Ea ESTE! S˜i noi toti suntem EA!

Betty