Poetii stiu cel mai bine cum sa rupa valul anesteziei familiarului. Este domeniul lor. Dar poetii, prea multi dintre ei si pentru prea mult timp, au scapat din vedere comoara de inspiratie oferita de stiinta. W. H. Auden, lider al generatiei sale de poeti, a simpatizat in mod magulitor cu oamenii de stiinta, dar chiar si el a evidentiat latura lor practica, comparand oamenii de stiinta, in avantajul lor, cu politicienii, dar ignorand posibilitatile poetice ale stiintei ca atare.

                                             Le-ai putea macina sufletele in aceeaşi moara,
                                             Trup si suflet, i-ai putea face unul;
                                             Dar poetul va urma curcubeul mai departe.
                                             Iar fratele sau, plugul.

                                             John Boyle O’Reilly (1844–1890) „The Rainbow’s Treasure”

                                                                                          ***

                                             Adevaratii oameni de actiune ai timpului nostru, cei care transforma
                                             lumea, nu sunt politicienii si oamenii de stat, ci oamenii de stiinta. Din
                                             pacate, poezia nu ii poate celebra, pentru ca faptele lor sunt preocupate
                                             de lucruri, nu de persoane, si sunt, prin urmare, fara cuvinte. Cand ma
                                             gasesc in compania oamenilor de stiinta, ma simt ca un preot de parohie
                                             ponosit care a ratacit din greseala intr-un salon plin de duci.
                                             

                                             The Dyer’s Hand, „Poet and the City” (1965)

In mod ironic, cam acesta este sentimentul pe care si eu, si multi oameni de stiinta il avem atunci cand ne aflam in compania unor poeti. Intr-adevar – si voi reveni la acest aspect –, asa evalueaza, probabil, in mod curent cultura noastra pozitiile relative ale oamenilor de stiinta si ale poetilor, iar acesta este posibil sa fi fost motivul pentru care Auden s-a deranjat sa spuna contrariul. Dar de ce a fost el asa de sigur ca poezia nu poate celebra oamenii de stiinta si faptele lor? Oamenii de stiinta pot transforma lumea mai eficient decat politicienii si oamenii de stat, dar asta nu este tot ce fac si, cu siguranta, nu este tot ce ar putea face. Oamenii de stiinta transforma modul in care gandim despre univers. Ei ajuta imaginatia sa calatoreasca inapoi, pana la nasterea fierbinte a timpului, si inainte, la frigul etern, sau, in cuvintele lui Keats, sa „tasneasca direct spre galaxie”. Nu este universul cel fara cuvinte o tema demna? De ce un poet ar celebra numai persoane si nu si miscarea lenta a fortelor naturale care le-a creat? Darwin a incercat barbateste, dar talentele lui Darwin tin de alte domenii, si nu de poezie:

Este interesant sa privim malul unei ape, acoperit cu numeroase plante de diferite specii, cu pasari cantand in tufisuri, cu numeroase insecte zburand prin aer si cu viermi tarandu-se pe pamantul umed, si sa ne gandim ca toate aceste forme, atat de admirabil construite, atat de diferite intre ele si depinzand intr-un mod atat de complex unele de altele, au fost toate produse de legi actionand in jurul nostru . . . Astfel, din bataliile naturii, din foamete si moarte decurge in mod direct cel mai important obiect pe care-l putem concepe, si anume producerea animalelor superioare. Exista o maretie in conceptia aceasta a vietii, cu numeroasele ei forte, insufletite initial de Creator in cateva forme sau numai intr-una singura, si in timp ce planeta noastra isi continua rotatia dupa legea imuabila a gravitatiei, nenumarate forme dintre cele mai frumoase si mai minunate, aparute dintr-un inceput atat de simplu, s-au dezvoltat si continua inca sa se dezvolte.
Originea speciilor (1859)

William Blake a avut interese de natura religioasa si mistica, dar as fi vrut sa fi scris eu urmatorul catren celebru, cuvant cu cuvant; insa atunci inspiratia si sensul acestuia ar fi fost foarte diferite.

                                             Sa vezi Lumea in grauntele minuscul de nisip
                                             Şi-intregul Paradis locuind o floare,
                                             Strange-n palma mainii Infinitul fara chip
                                             Şi Eternitatea in ora trecatoare.
                                             Şi-intregul Paradis locuind o floare.

                                             „Augurii inocentei” (cca. 1803)

Strofa poate fi citita ca referindu-se la stiinta, ca vorbind despre a te afla in cercul de lumina care inainteaza, despre imblanzirea spatiului si a timpului, despre vastul macro construit din granulele cuantice ale microuniversului, despre o floare singuratica precum o miniatura a intregii evolutii. Impulsul de veneratie, respect si mirare care l-a condus pe Blake la misticism (si personalitati mai putin impozante, la superstitia paranormala, asa cum vom vedea) este tocmai cel care ne impinge pe unii dintre noi catre stiinta. Interpretarea noastra este diferita, dar ceea ce ne insufleteste este identic. Misticul se multumeste sa se minuneze si sa se desfete cu un mister pe care nu ne-a fost „dat” sa-l intelegem. Omul de stiinta simte aceeasi mirare, dar este tulburat, nu se simte satisfacut; recunoaste misterul ca fiind profund, apoi adauga: „Dar lucram la asta”. Blake nu a iubit stiinta, chiar s-a temut de ea si a dispretuit-o:

                                             Pentru ca Bacon si Newton terorile, imbracate in sumbru otel, si-atarna
                                             Precum flageluri de fier peste Albion: rationamentele ca niste serpi uriasi
                                             Se incolacesc in jurul membrelor mele...

                                             „Bacon, Newton, and Locke”, Jerusalem (1804–1820)

Ce risipa de talent poetic! Chiar daca, asa cum cu siguranta vor insista criticii mondeni, la baza poemului sau ar sta un motiv politic, tot o risipa este, pentru ca politica si preocuparile sale sunt, prin comparatie, atat de temporare si asa de neinsemnate. Aceasta este teza mea, ca poetii ar putea folosi mai bine inspiratia oferita de stiinta si ca, in acelasi timp, oamenii de stiinta trebuie sa se apropie de breasla pe care am identificat-o, in lipsa unui cuvant mai bun, cu poetii.

(Fragment extras din cartea „Destramarea curcubeului. Stiinta, iluzie si fascinatie", Richard Dawkins, Colectia Mathesis, Editura Herald, 2016).