Adeseori oamenii spun că ei caută realitatea şi că încearcă să o trăiască. Mă întreb ce poate să însemne asta?

Cu ceva vreme în urmă, nişte oameni se aflau într-un restaurant, şi unul dintre ei a întrebat ce înţeleg ceilalţi prin Realitate. A urmat o discuţie plină de idei vagi, multe dintre ele de natură metafizică şi psihologică, însă unul dintre cei prezenţi, întrebat fiind care este părerea sa, a ridicat din umeri şi a arătat către solniţă. Omul a fost uimit să constate că nimeni nu l-a înţeles, deşi el nu intenţionase să pară inteligent şi nici abscons. El voise să dea un răspuns de bun-simţ la întrebare, pornind de la premisa că Realitatea este orişice există. El nu a fost înţeles, pentru că prietenii săi, la fel ca mulţi alţii, consideră Realitatea ca fiind o formă aparte de existenţă, iar Viaţa (cu V mare) ca o formă specială de vieţuire. De aceea întâlnim adeseori oameni care vorbesc despre diferenţele dintre un bulgăre de humă, un „stomac însufleţit” şi o persoană reală, despre diferențele dintre ceea ce doar există şi ceea ce trăieşte cu adevărat.

În filosofia chineză Viaţa este numită Tao, chinezii considerând un om înţelept ca fiind acela care realizează (adică face real pentru el însuşi) acordul şi armonia cu Tao. De aceea se ivește întrebarea dacă Tao înseamnă Viaţă în sensul de simplă existenţă sau dacă Tao înseamnă Viaţa trăită într-un anumit fel, cu credinţă, profund, cu vitalitate şi cu pofta rezultată din bucuria de a fi viu.

Răspunsul depinde numai de motivul pentru care este pusă întrebarea. Să vedem ce spun chinezii despre asta.

      Un discipol îşi întrebă învăţătorul: „Ce este Tao?”
      Acesta răspunse: „Viaţa de fiecare zi este Tao”.
      „Ce putem face atunci”, întrebă discipolul, „ca să trăim în acord cu el?”
      „Cu cât încerci mai mult”, spuse învăţătorul, „cu atât te vei îndepărta de el”.

Într-adevăr, cu toţii am întâlnit oameni care se străduiesc din răsputeri să fie autentici, să dea Realitate (sau înţeles) vieţii lor şi să trăiască, în loc să se mulţumească doar să existe. Aceşti căutători sunt de multe feluri, cu sau fără pretenţii, variind de la căutători ai tainelor înţelepciunii complexe până la cei care formează audienţa vorbitorilor la modă pe tema dezvoltării personale şi a diferitelor tehnici prin care să-ţi transformi viaţa într-un succes. Eu, unul, nu am întâlnit încă pe cineva care să fi încercat cu succes să devină o persoană adevărată. Rezultatul acestor tipuri de încercări este invariabil pierderea propriei personalităţi, întrucât există din vechime un paradox al vieţii spirituale potrivit căruia toţi cei care încearcă să acceadă la mărire sfârşesc prin a obţine opusul. Acest paradox este chiar mai complicat decât pare; el mai spune că, dacă încercăm să accedem la mărire străduindu-ne să ne facem mici, nu vom reuşi decât să rămânem mici. Totul depinde de motivaţie, de ceea ce ne dorim. Motivele pot fi ascunse în mod subtil, astfel că noi putem spune că ne dorim să devenim autentici, când, de fapt, ceea ce ne dorim este mărirea; dar acestea sunt doar subtilităţi de limbaj.

Există nenumărate religii şi abordări psihologice moderne care fac greşeala fundamentală de a încerca să facă coada să dea din câine, căci despre asta e vorba în toate demersurile legate de această căutare a personalităţii. Vechiul creştinism nu a fost niciodată atât de ignorant, căci scopul său nu a fost nicicând acela de a-i oferi omului măreție (sau o mare personalitate). Scopul său a fost pur şi simplu acela de a-l servi pe Dumnezeu şi toată măreţia i-o atribuia Lui. Însă în vremea noastră există mulţi care nu pot crede în Dumnezeul creştin, iar diferitele substitute abstracte ale Sale nu reuşesc să le inspire oamenilor devoţiune şi veneraţie autentice.

Ne întoarcem aşadar la întrebarea iniţială: „Ce este atunci Viaţa; ce este acea Realitate care ne poate inspira devoţiunea?” În măsura în care considerăm această Realitate ca fiind un mod aparte de a trăi şi ne exprimăm devoţiunea faţă de aceasta, ce facem de fapt? Ne exprimăm respectul faţă de ceea ce percepem a fi o mare personalitate şi faţă de comportamentul celor pe care îi percepem a fi „persoane autentice”. Doar că aici apare hiba. Atunci când admirăm personalitatea autentică a altora, tindem să devenim nişte imitatori; atâta vreme cât tânjim după acest ideal pentru noi înşine, persistă pericolul dorinţei de mărire. Totul se rezumă la trufie, întrucât, atâta timp cât admirăm Viaţa şi Realitatea doar în anumite aspecte, negăm implicit Viaţa şi Realitatea manifestate în lucruri modeste cum ar fi solniţele, particulele de praf, viermii, florile şi marea masă a fiinţelor umane. Să ne reamintim rugăciunea fariseului, care îi era recunoscător lui Dumnezeu pentru că nu L-a făcut la fel de păcătos ca ceilalţi oameni. Însă Viaţa, Realitatea, acel Tao care poate fi deopotrivă un Iisus, un Buddha, un Lao-Tzu, un ignorant amărât sau un vierme este ceva cu adevărat misterios şi minunat şi cu adevărat demn de veneraţie, dacă stăm o vreme să reflectăm la asta.

Textele budiste ne spun: „Când fiecare stare a minţii este în acord cu mintea iluminată, nu mai rămâne niciun atom care să nu fi ajuns la Iluminare”. Pentru că Viaţa şi Realitatea nu sunt lucruri pe care să le putem poseda fără a fi în deplin acord cu toţi ceilalţi. Ele nu pot aparţine doar anumitor persoane, după cum Soarele, Luna şi stelele nu pot fi proprietatea cuiva.