Fiecare cultura are un mit despre lumea anterioara creatiei si despre creatia lumii, de multe ori prin unirea sexuala a zeilor sau prin incubatia unui ou cosmic. In general, se presupune, intr-un mod naiv, ca universul urmareste precedentul uman sau animal. Aceste mituri sunt o marturie a cutezantei omenesti. Diferenta principala dintre ele si mitul nostru modern stiintific al Big Bang-ului este aceea ca stiinta se autoexamineaza si ca putem efectua experimente si observatii pentru testarea ideilor noastre. Dar toate aceste alte relatari ale creatiei sunt demne de adancul nostru respect.

Fiecare cultura umana se bucura de existenta ciclurilor in natura. Dar, s-au gandit oamenii, cum ar putea aceste cicluri sa existe fara vointa zeilor? Iar daca exista cicluri in anii oamenilor, nu ar putea exista cicluri si in eonii zeilor?

Religia hindusa este singura dintre marile credinte

mondiale axata pe ideea ca insusi Cosmosul este supus

unui numar imens, de fapt infinit, de morti si de

renasteri. Este singura religie in care scarile temporale

corespund, fara indoiala din intamplare, celor din

cosmologia stiintifica moderna. Ciclurile sale merg de

la ziua si noaptea specifice noua pana la o zi si o noapte

specifice lui Brahma, care dureaza 8,64 miliarde de ani,

mai mult decat varsta Pamantului sau a Soarelui si

aproape jumatate din timpul scurs de la Big Bang.

Si exista scari temporale si mai largi.

In aceasta religie exista profunda si atragatoarea idee ca universul nu este decat visul unui zeu care, dupa o suta de ani ai lui Brahma, se dizolva in somnul fara vise. Universul se dizolva odata cu el – pana cand, dupa inca un secol al lui Brahma, se trezeste, se recompune si incepe din nou sa viseze marele vis cosmic. Intre timp si in alte parti, exista un numar infinit de alte universuri, fiecare cu propriul zeu care viseaza visul cosmic. Aceste idei mari sunt temperate de o alta poate si mai mare. Se spune ca oamenii poate nu sunt visele zeilor, ci zeii sunt visele oamenilor.

In India exista multi zei si fiecare zeu are multe manifestari. Statuetele de bronz din perioada Chola, create in secolul al unsprezecelea, prezinta diferite incarnari ale zeului Shiva. Cea mai eleganta si sublima dintre acestea este o reprezentare a creatiei universului la inceputul fiecarui ciclu cosmic, motiv cunoscut drept dansul cosmic al lui Shiva. Zeul, numit in aceasta manifestare Nataraja, Regele Dansului, are patru maini. In mana dreapta superioara este o toba al carei sunet este sunetul creatiei. In mana stranga superioara este o limba de foc, amintind ca universul abia creat va fi distrus in totalitate dupa ce se vor fi scurs mai multe miliarde de ani.

Imi place sa-mi inchipui ca aceste imagini profunde si frumoase sunt un fel de premonitie a ideilor astronomice moderne. Este foarte probabil ca universul sa se fi extins incepand cu Big Bang-ul, dar nu este absolut clar ca va continua sa se extinda la nesfarsit. Expansiunea ar putea sa devina tot mai lenta, sa se opreasca si sa se inverseze. Daca exista mai putin de o anumita cantitate critica de materie in univers, gravitatia galaxiilor in recesie va fi insuficienta pentru a opri expansiunea si astfel universul va continua sa fuga la nesfarsit. Dar daca exista mai multa materie decat putem vedea – ascunsa, de pilda, in gauri negre sau in gaz fierbinte, dar invizibila, aflata intre galaxii – universul se va tine laolalta gravitational si va avea parte de o succesiune foarte indiana de cicluri, expansiune urmata de contractie, univers peste univers, Cosmos fara sfarsit. Daca traim intr-un astfel de univers oscilant, Big Bang-ul nu este atunci crearea Cosmosului, ci doar sfarsitul ciclului anterior, distrugerea ultimei incarnari a Cosmosului.

Este posibil ca nici una dintre aceste cosmologii moderne sa nu fie pe placul nostru. In una dintre ele, universul a fost creat intr-un fel anume acum zece sau douazeci de miliarde de ani si se extinde la nesfarsit, galaxiile indepartandu-se una de alta pana cand nu va mai ramane nici una pe orizontul nostru cosmic. Apoi, astronomii galactici vor ramane fara ocupatie, stelele se vor raci si vor muri, materia insasi se va degrada si universul se va transforma intr-o ceata subtire si rece de parti-cule elementare. Intr-o alta, universul oscilant, Cosmosul nu are nici inceput si nici sfarsit si ne aflam in mijlocul unui ciclu infinit de morti si renasteri cosmice fara ca vreo informatie sa scape prin cuspidele oscilatiei. Nu se filtreaza nimic din galaxiile, stelele, planetele, formele de viata sau civilizatiile care au evoluat in incarnarea anterioara a universului, nu trece nimic prin cuspida, nu se strecoara nimic prin Big Bang, ca sa putem cunoaste in universul nostru actual.

Destinul universului din ambele cosmologii ar putea sa para putin deprimant, dar ne putem consola cu scarile temporale implicate. Aceste evenimente vor ocupa zeci de miliarde de ani sau mai mult. Fiintele umane si urmasii nostri, oricare ar fi acestia, pot realiza multe lucruri in zeci de miliarde de ani, inainte de moartea Cosmosului.

Daca universul oscileaza cu adevarat, apar intrebari si mai bizare. Unii oameni de stiinta considera ca atunci cand expan-siunea este urmata de contractie, cand spectrele galaxiilor indepartate vor fi toate deplasate spre albastru, cauzalitatea va fi inversata si efectele vor preceda cauzele. Mai intai undele se propaga pornind de la un punct de pe suprafata apei si apoi arunc piatra in lac. Mai intai torta ia foc si apoi o aprind. Nu putem spera ca intelegem ce inseamna aceasta inversare a cauzalitatii. Oamenii de atunci se vor naste in morminte si vor muri in pantece? Se va scurge timpul invers? Traim intr-un univers care se extinde la nesfarsit sau intr-unul care exista o serie infinita de cicluri? 

Exista o idee ciudata, atractiva, sugestiva, una dintre cele mai rafinate conjecturi din stiinta sau din religie. Este o idee total nedemonstrata; si poate nu va fi dovedita niciodata. Dar este foarte incitanta. Ni se spune ca exista o ierarhie infinita de universuri, astfel incat, daca vom penetra o particula elementara din universul nostru, cum ar fi un electron, vom vedea ca este ca un univers complet inchis. In interiorul acesteia, organizate asemenea echivalentului local de galaxii si structuri mai mici, se gaseste un numar imens de alte particule elementare mult mai mici, care sunt la randul lor universuri aflate la nivelul urmator si tot asa la nesfarsit – o regresie infinita in jos, universuri in universuri, fara sfarsit. La fel si in sus. Universul nostru cunoscut alcatuit din galaxii si stele, planete si oameni, ar fi o singura particula elementara in urmatorul univers superior, primul pas al unei alte regresii la infinit.

Aceasta este singura idee religioasa pe care o cunosc si care depaseste numarul nesfarsit de universuri ciclice infinit de vechi din cosmologia hindusa. Cum ar arata aceste alte universuri? Ar fi construite dupa legi fizice diferite? Ar avea stele si galaxii si lumi sau ceva foarte specific? Ar putea fi compatibile cu vreo forma de viata neinchipuit de diferita? Pentru a intra in ele, va trebui sa patrundem cumva intr-o a patra dimensiune fizica – desigur, o intreprindere nu foarte usoara, dar poate ca ne va deschide calea o gaura neagra. Poate ca exista mici gauri negre in vecinatatea solara. Stand in echilibru la marginea eternitatii, vom face saltul…

Un fragment extras din volumul Cosmos, de Carl Sagan, colectia Mathesis, 2022.