Unul dintre cele mai impresionante obiecte care ne au ramas din perioada etrusca este ascuns de priviri indiscrete in colosalul Muzeu Luvru din Paris. Daca va puteti croi drum dincolo de Victoria din Samothrace si daca va puteti dezlipi de langa Mona Lisa, in spatele lor veti gasi o sculptura fascinanta. Este reprezentarea unui barbat si a unei femei, surprinsi intr-o postura de o profunda intimitate. Stau sprijiniti pe coate, corpul femeii fiind ascuns in curbura corpului barbatului, picioarele, lungi, le sunt apropiate, talpile lui dezgolite adapostindu se in apropierea talpilor ei varate in ghete cu varful ascutit. Sunt aproape in marime naturala, astfel ca, apropiindu-te de ei, poti privi doua perechi de ochi de o forma foarte speciala, migdalata.

Pe fiecare chip de lut, sub ochi, sta un zambet abia schitat – gurile lor sunt usor deschise, avand colturile ridicate, cu o umbra de amuzament gravata in expresiile lor identice. Amandoi gesticuleaza – femeia este surprinsa in ceea ce pare a fi spunerea unei povesti. Barbatul isi sprijina un brat pe umarul ei, stand proptit in celalalt cot – chipul lui este foarte putin intors in directia partenerei sale. Reprezentarea hainelor este plina de duiosie, acestea cazand in falduri bogate pe lavita pe care cei doi sunt asezati – nici pernutele somptuoase care sprijina imbratisarea nu sunt uitate in aceasta reprezentare a bogatiei, a increderii in sine si a complicitatii. Cuplul perfect, demn de a impodobi paginile oricarei reviste moderne de scandal.

Exista si o a doua materializare a acestei sculpturi intr-unul dintre cele mai minunate si totusi cel mai putin vizitate muzee din Roma, Muzeul National Etrusc, gazduit in extrem de degradatul palazzo* din Villa Giulia. Cele doua sculpturi provin din acelasi loc – un orasel din nordul Romei, astazi aproape pe de a ntregul uitat, in pofida faptului ca se afla pe lista UNESCO. Cerveteri, in Antichitate Caere, a fost una dintre cele mai marete cetati din Italia preromana. Barbatul si femeia infatisati la Luvru si omologii lor din Roma faceau parte din inalta societate a cetatii, o comunitate stearsa complet, ale carei singure urme pot fi gasite in mormant. Aceste sculpturi nu sunt doar agreabile din punct de vedere estetic, menite sa impodobeasca o casa sau un templu, asa cum este cazul multora dintre comorile colectiei de la Luvru. Sculpturile aveau o menire, un scop de indeplinit: erau sarcofage ale mortilor.

Sarcofagul Sotilor de la Cerveteri, realizat din teracota, descoperit in timpul excavatiilor din secolul al XIX lea
si aflat astazi la Muzeul Luvru din Paris.

Dar cine erau acesti oameni? Care era in realitate relatia dintre ei? Este postura lor de indragostiti o poza teatrala pentru lumea de apoi, in timp ce in viata reala isi croiau drum printr-o casnicie amara, ciondanindu-se si cicalindu-se? Cum a ajuns familia lor indeajuns de bogata pentru a-i putea inmormanta in acest fel si de ce a ales aceasta sa si cheltuiasca resursele castigate cu greu pe ceva de care, in mod evident, beneficiarii nu se mai puteau bucura? Cum a murit perechea? Aveau copii cei doi? Privind aceste chipuri, se declanseaza sute de intrebari la care gurile de teracota nu vor putea nicicand sa raspunda. Fiecare descoperire arheologica, de la cea mai neinsemnata bucatica de tigla pana la bijuterii de aur ostentative, are acest efect. Declanseaza o serie de nedumeriri care se reduc, de fapt, la o preocupare esentiala si la o comparare fundamentala: cum au trait acesti oameni? Si cum ne afecteaza ei viata? Oamenii isi puneau deja aceste intrebari la numai cateva secole dupa ce etruscii disparusera ca civilizatie distincta. De atunci, am continuat sa propunem raspunsuri, creand un hatis de idei legate de ce insemna sa fii etrusc. Sa cautam sa ne intrebam din nou cine erau oamenii acestia, cum traiau ei si ce impact au vietile lor asupra alor noastre inseamna sa ne aventuram din nou pe aceste terenuri intelectuale sterpe. De ce am initia un asemenea demers? Deoarece vestigiile si ramasitele vietii si ale mortii etruscilor, precum si chestiunile cu care ne obliga sa ne confruntam, sunt deosebit de importante pentru lumea moderna – intrebarile dificile si raspunsurile complexe ce compun arheologia etrusca sunt analoge unora dintre cele mai sumbre si mai complicate probleme ale propriilor noastre vieti.

Sarcofagul sotilor (cca 520 i.Hr.) este unul dintre cele mai renumite simboluri ale lumii etrusce si constituie un punct de plecare ideal pentru o calatorie printre aspectele fundamentale care caracterizeaza modul in care gandim despre locuitorii ei. Exista o colectie ampla, in continua crestere, de artefacte etrusce: nu vi le pot prezenta pe toate fara sa apelez la pagini intregi de descrieri de vase sau la discutii savante, interminabile, despre tehnici de prelucrare a metalelor. In schimb, axandu-ne asupra unui singur obiect sau loc, doresc sa va atrag atentia asupra unui exemplu particular. Exista si alte sarcofage, ulterioare exemplarelor de la Luvru sau de la Villa Giulia. Vi le-as putea descrie pe toate, dar nu ne am apropia catusi de putin de intrebarea esentiala: cine erau membrii acestui cuplu si cum aratau vietile lor?

De ce ne indreptam atentia asupra arheologiei? Pentru ca tocmai materialitatea, corporalitatea, soliditatea si durabilitatea lucrurilor, precum si modul insidios in care se strecoara ele in fiecare ungher al vietilor noastre, le fac atat de convingatoare. Ne spunem ca traim intr-un univers din ce in ce mai mult bazat pe digital – dar inca sunt create cuvinte si imagini, inca se spun povesti prin intermediul lucrurilor. Apelam, in continuare, la obiecte pentru a ne infatisa lumii; obiectele pe care le posedam sunt inca elementele care ne definesc. Sunt de parere ca, in aceasta privinta, trecutul nu este deloc diferit.

Prin intermediul obiectelor putem ajunge la oamenii

care le-au facut, le-au utilizat si care, in cele din urma,

s-au debarasat de ele – proiectele lor de creatie sunt la

fel de atasate de obiecte ca si ale noastre. Si intotdeauna

aceste lucruri contin intrebari fundamentale referitoare

la modul in care alegem sa fiintam in lume, intrebari

care dau sens actiunilor si reactiilor noastre, intrebari

care schimba si contesta felul in care gandim si ceea ce

simtim. Intrebarile si obiectele – cele doua temeiuri ale

experientei umane.

Fiecarui obiect ii corespunde o intrebare cheie, una care este inca deosebit de relevanta. O serie de texte completeaza veacurile dintre artefactul etrusc si intrebarea zilelor noastre. Aceste scrieri sunt rezultatul muncii unor oameni interesati de etrusci, dar blocati in propriile epoci si vieti. Experienta lor in legatura cu lumea in care traiau le a nuantat in fel si chip opiniile despre obiectele cu care intrau in contact si au dus la aparitia povestilor pe care le au spus. Acest lucru este lesne de observat in unele cazuri – este destul de simplu de presupus ca un calugar medieval va fi avut o anumita intentie scriind despre etrusci. Subordonarea politica explicita este, de asemenea, adeseori evidenta – propaganda renascentista sau defaimarea practicata de greci nu au pic de subtilitate. Totusi, exista si forme mai greu de sesizat de manipulare a faptelor si a povestilor etrusce. Interpretarile arheologice sunt cele mai subtile dintre acestea. Sunt la fel de imperfecte, la fel de subiective precum izvoarele scrise, si aceasta din cauza faptului ca sunt produse de oameni, iar oamenii sunt ei insisi produsul propriilor experiente. Chiar si atunci cand luam in considerare stiinta pura, fie ca este vorba despre genetica sau despre colectarea polenului, interpretarea apartine tot unui om. Un om cu un scop ineluctabil, internalizat. Prin urmare, aceasta carte are in vedere la fel de mult oamenii care au relatat aceste povesti, pe cat ii are in vedere pe etruscii insisi.