Omul se naste cu facultatea de a recepta senzatii; de a percepe si de a distinge senzatiile [mai] simple din care se compun ele, de a le retine, de a le recunoaste, de a le combina; de a compara intre ele aceste combinatii; de a sesiza ce anume au ele in comun si ce le diferentiaza; de a atasa anumite semne tuturor acestor obiecte, pentru a le recunoaste mai bine, si de a inlesni noi combinatii.

Aceasta facultate se dezvolta in om prin actiunea lucrurilor exterioare, adica prin prezenta anumitor senzatii compuse, a caror constanta – fie in ce priveste identitatea lor, fie in ce priveste legile ce le guverneaza schimbarea – este independenta de el. Ea se dezvolta si prin comunicarea cu semenii lui; in cele din urma, prin mijloace artificiale, aceste prime dezvoltari i-au condus pe oameni catre inventii.

Senzatiile sunt insotite de placere si de durere; iar omul are, de asemenea, si facultatea de a transforma aceste impresii de moment in sentimente durabile, placute sau dureroase; de a trai aceste sentimente atunci cand vede sau cand isi aminteste de placerile sau de durerile altor fiinte sensibile.

In fine, din aceasta facultate, asociata cu cea de a forma si de a combina idei, se nasc, intre el si semenii sai, relatii de interes si de datorie, carora natura insasi a voit sa le adauge portia cea mai pretioasa din fericirea noastra, dar si cele mai dureroase rele ale noastre.

Daca ne limitam sa observam, cunoasterea faptelor

generale si a legilor constante pe care le prezinta

dezvoltarea acestor facultati, in ceea ce ele au comun la

diferitii indivizi din specia umana, aceasta stiinta poarta

numele de metafizica.

 

Dar, in masura in care consideram aceasta dezvoltare in rezultatele ei, cu referire la indivizii care exista in acelasi timp intr-un spatiu dat, si daca urmarim aceasta dezvoltare din generatie in generatie, se prezinta atunci tabloul progreselor mintii omenesti. Acest progres este supus acelorasi legi generale care se observa in dezvoltarea facultatilor la indivizi, deoarece el este rezultatul acestei dezvoltari, analizate in acelasi timp la un mare numar de indivizi reuniti in societate. Insa rezultatul din fiecare moment depinde de rezultatul oferit de momentele precedente; iar el influenteaza rezultatul din vremurile ce vor urma.

Acest tablou este deci istoric, deoarece, supus fiind unor perpetue variatii, el se formeaza prin observarea succesiva a societatilor umane din diferite epoci pe care ele le-au traversat. Acest tablou trebuie sa indice ordinea schimbarilor, sa expuna influenta pe care fiecare clipa o exercita asupra clipei ce i se succeda si sa arate astfel, in modificarile pe care le-a suferit specia umana, reinnoindu-se fara incetare in mijlocul imensitatii veacurilor, care este mersul pe care ea l-a urmat, pasii pe care i-a facut inspre adevar sau fericire. Aceste observatii asupra a ceea ce a fost omul, asupra a ceea ce este el astazi, vor conduce apoi catre mijloacele prin care noile progrese, la care natura sa ii permite omului sa mai spere inca, vor fi asigurate si accelerate.

Acesta este scopul lucrarii pe care am scris-o, al carei rezultat va fi sa aratam, cu ajutorul rationamentului si al faptelor, ca natura nu a trasat vreun termen-limita pentru perfectionarea facultatilor umane; ca perfectibilitatea omului este cu adevarat infinita; ca progresele acestei perfectibilitati, de acum inainte independente de orice putere care ar vrea sa le opreasca, nu au alt sfarsit decat durata globului pe care natura insasi ne-a aruncat. Fara indoiala, aceste progrese vor putea urma un ritm mai mult sau mai putin rapid; dar niciodata acest mers al lor nu va fi catre inapoi, atata vreme cel putin cat pamantul va ocupa acelasi loc in sistemul Universului si atata vreme cat legile generale ale acestui sistem nu vor produce pe globul acesta vreo bulversare generala sau schimbari ce nu ar mai permite speciei umane sa-si pastreze, sa-si dezvolte aceleasi facultati, si nici sa gaseasca aici aceleasi resurse.